Psihologie diferențială

Tema 1

EREDITATE ŞI PERSONALITATE

1.1. Constituţie fizică şi personalitate

1.2. Transmiterea ereditară a caracteristicilor psihice – mecanisme

1.3. Categorii de caracteristici cu transmitere ereditară

1.4. Studii genetice pe gemeni şi adopţii

1.5. Bibliografie

1.6. Teme de discuţie în seminar

1.7. Subiecte pentru evaluare (examen)

1.1. Constituţie fizică şi personalitate

Transmiterea caracteristicilor fizice şi psihice se bazează pe trei tipuri de ereditate:

- generală (a speciei) – toţi oamenii împărtăşesc o serie de caracteristici generale, care determină apartenenţa lor la specia umană;

- familială – membrii de familie înrudiţi genetic (rude de sânge) prezintă o serie de caracteristici particulare, comune familiei;

- individuală – fiecare individ are un genotip unic, rezultat din combinaţia genelor materne şi paterne.

Primele idei despre existenţa unor mecanisme de transmitere a caracteristicilor fizice şi psihice provin din observaţii empirice asupra regularităţii transmiterii particularităţilor somatice (înfăţişare, boli de familie) şi psihice de la ascendenţi la descendenţi. Concluzia empirică a unor astfel de observaţii este că există o asociere între cele două categorii de particularităţi, care face posibilă asemănarea fizică şi psihică între genitori şi urmaşi. Presupoziţiile implicite ale acestui tip de concluzii sunt următoarele:

- există o legătură funcţională între corp şi psihic

- permanenţa particularităţilor psihice şi fizice de-a lungul vieţii (înfăţişare – fire) este legată de această legătură funcţională.

Descoperirile din diferite domenii (genetică, medicină) aprofundează şi confirmă concepţia determinismului biologic al funcţiilor psihice. Psihologia a fost în permanenţă preocupată de legătura dintre caracteristicile psihice şi cele fizice deoarece, chiar şi înainte de dezvoltarea geneticii din a doua jumătate a secolului al XX-lea, transmiterea ereditară celor din urmă era incontestabilă. De aici ideea ca însuşirile psihice asociate însuşirilor fizice cu transmitere ereditară ar putea fi mai importante şi că, în acest fel, ar putea fi decelate însuşirile psihice cu transmitere ereditară de cele dobândite prin educaţie.

Perioada modernă – este marcată de 2 concepţii, parţial convergente:

- particularităţile de personalitate sunt determinate genetic;

- tendinţele comportamentale derivă din filogeneză (sociobiologia) → rezultatul presiunilor evoluţiei.

Precursori

Germenii gândirii europene în domeniu pot fi regăsiţi în antichitatea greacă:

- Hippocrates din Cos (460-377 î.e.n.) – specificul bolilor şi, în general al manifestărilor comportamentale, este dat de predominanţa celor 4 umori; el a descris cele 4 temperamente, dar denumirea lor se pare că îi aparţine lui Galenus.

- Galenus (130-200 e.n.) a preluat ideea lui Hippocrates că tipul de comportament este dat de predominanţa umorală; a fost cel care a denumit tipurile temperamentale: coleric, sangvinic, flegmatic, melancolic; era de părere că există o relaţie între temperament şi activitatea psihică.

Toată gândirea filosofică şi medicală europeană a fost impregnată, de-a lungul secolelor, de aceste concepţii. În epoca modernă, o serie de savanţi şi filosofi au preluat de la Hippocrates ideea de asociere a formei corpului cu particularităţile psihologice. Astfel, Lavater , filozof şi teolog protestant elveţian, fondatorul “fiziognomoniei”, a publicat două cărţi (1772 şi 1774) în care încerca să descrie natura relaţiilor dintre faţa individului şi caracterul său. Deşi a avut mulţi adepţi, teoria lui s-a dovedit a nu avea un fundament ştiinţific. Lombroso , medic şi criminalist italian, a publicat între 1864 şi 1900 o serie de cărţi în care pornind de la experienţa sa practică, încerca să demonstreze caracterul înnăscut al bolilor psihice şi al predispoziţiilor criminale, indicând şi o serie de particularităţi somatice (forma craniului, conformaţia feţei, forma mâinilor etc.) care ar permite identificarea geniilor, criminalilor sau bolnavilor psihici.

În prima parte a secolului XX, Pende a propus o tipologie în funcţie de raportul torace / membre (asemănătoare cu cea a lui Viola ), în trei categorii majore - brevilin, mediu şi longilin - cu câte două variante fiecare, după funcţionalitatea endocrină (stenic / astenic). Idei similare găsim şi la alţi savanţi, cum sunt Sigaud , care considera că există 4 tipuri somatice, în funcţie de predominarea unuia din cele 4 sisteme fundamentale de organe (bronhopulmonar, gastrointestinal, musculo-articular, şi cerebrospinal), cu particularităţi psihice. Caracteristicile de tip se transmit ereditar, dar sunt activate sub influenţa factorilor de mediu. Aceste tipologii temperamentale nu pot fi însă considerate tipologii psihologice decât în mod relativ.

Într-o carte din 1921, “Structura corpului şi caracterul”, psihiatrul german Kretschmer a publicat rezultatul unor cercetări corelaţionale simple pe aproximativ, stabilite iniţial pe 260 de bolnavi psihici. Pornind de la observaţii empirice ale legăturii dintre constituţia fizică şi manifestările comportamentale aparţinând unor boli mentale majore – schizofrenia şi psihoza maniaco-depresivă – Kretschmer a găsit corelaţii semnificative statistic între:

• tipul somatic leptosom (astenic) şi schizofrenie;

• tipul somatic picnic şi psihoza maniaco-depresivă;

• tipul displastic şi cel atletic şi epilepsie.

Ulterior, Kretschmer a reluat măsurătorile după o procedură riguroasă pe câteva mii de cazuri şi a constatat că există o relaţie între tipul somatic şi predispoziţia schizotimă, şi ciclotimă. Datorită impreciziei diagnosticului psihiatric, cercetările lui au fost contestate mai ales de către medici şi antropologi, iar pentru psihologie prezintă un interes destul de redus. Cercetări ulterioare Van Horst (1924), Kibler (1925) şi Lüth (1936) găsesc proporţii semnificative de ciclotimi / picnici, schizotimi / leptosomi, atletici / schizotimi.