Psihologie Evoluționistă

1.1. Ce este psihologia evoluţionistă?

Psihologia evoluţionistă este ştiinţa care studiază sistemul psihic uman din perspectiva teoriei evoluţioniste.

Prin sistemul psihic uman înţelegem complexul: stimuli-prelucrări informaţionale-răspunsuri (David, 2000). Mai precis spus, psihologia evoluţionistă studiază structurile cognitive care formează arhitectura minţii umane, structuri care sunt rezultat al procesului evolutiv, adică au fost elaborate prin selecţie naturală, pentru a rezolva probleme adaptative cu care s-au confruntat strămoşii noştri în mediul adaptării evoluţioniste (environment of evolutionary adaptedness; EEA) (Buss et al., 1998; Buss, 2001; Cosmides & Tooby, 2006; Hagen, 2006).

La o analiză detaliată a structurii anatomice a organismului uman, se poate evidenţia o arhitectură generală a acestuia; astfel, toţi oamenii au organele interne relaţionate similar (ex. stomacul comunică cu pancreasul), arhitectura organismului asigurând funcţionarea şi supravieţuirea acestuia. Evident că există şi variaţii (ex. în forma organului), dar aceste variaţii sunt fie minime (zgomot) şi nu afectează funcţionarea, fie, mai rar, accentuate şi atunci devin patologie. Similar, mintea umană are o arhitectură general valabilă la toţi oamenii; variaţiile existente în această arhitectură sunt fie zgomot, fie patologie (Cosmides & Tooby, 2006).

Să detaliem şi să clarificăm în continuare această definiţie şi constructele pe care ea le include. Modelul ABC cognitiv (Ellis, 1962) este cadrul în care poate fi conceptualizată, la nivel general, abordarea psihologiei evoluţioniste. Modelul ABC cognitiv are următoarele componente:

A (activating events) = evenimentul activator poate fi de tip situaţie externă (evenimente de viaţă) sau de tip situaţie internă/subiectivă (ex. emoţii, aspecte psihofiziologice/biologice, comportamente).

B (beliefs) = cogniţiile persoanei (elementul de prelucrare informaţională). Acestea se interpun între evenimentul activator şi consecinţele afectiv-emoţionale/subiective, comportamentale şi/sau psihofiziologice/biologice. Cogniţiile persoanei nu sunt doar declanşate de evenimentul activator, ci ele mediază modul de percepere şi reprezentare a acestuia în mintea noastră.

C (consequences) = consecinţele (outputurile/răspunsurile) procesării cognitive a evenimentului activator şi anume: răspunsuri afectiv-emoţionale/subiective, comportamentale şi psihofiziologice/biologice.

Atunci când suntem interesaţi să înţelegem răspunsurile subiectului uman (C), psihologia evoluţionistă ne orienteză spre următoarele aspecte:

(I) Structuri cognitive: Ce structuri cognitive (B) determină outputurile/răspunsurile (C) în condiţii specifice de mediu (A)?

Observăm că la acest nivel psihologia evoluţionistă se identifică, în fapt, cu psihologia cognitivă. Există totuşi câteva aspecte de diferenţiere. Spre exemplu (vezi figura 1.1), în psihologia evoluţionistă se consideră că atât B cât şi C sunt parte a fenotipului. Fenotipul rezultă din interacţiunea dintre genotip şi mediu. Această conceptualizare, dublată de angajamentul evoluţionist, ghidează obligatoriu demersul de cercetare al psihologiei evoluţioniste în analiza structurilor cognitive ca mecanisme relaţionate cu procesul evolutiv, aspect discutat mai jos (vezi II). Psihologia cognitivă pe de altă parte, nu este cu necesitate interesată de originea fenotipului, ci mai ales de interacţiunile existente între diversele componente (ex. relaţia dintre B şi C). Chiar în condiţiile în care este interesată de acest aspect, abordarea psihologiei cognitive se limitează adesea la genetica comportamentală – contribuţia relativă a genotipului şi mediului asupra diverselor componente ale fenotipului – fără a implica cu necesitate teoria evoluţionistă. Rezumând, atât psihologia evoluţionistă cât şi psihologia cognitivă sunt interesate de identificarea structurilor cognitive care generează răspunsurile subiectului uman. Psihologia evoluţionistă asumă însă faptul că aceste structuri cognitive sunt rezultatul unui proces de evoluţie. Spre deosebire de sociobiologie (Wilson, 1975), psihologia evoluţionistă studiază structurile cognitive care mediază şi determină răspunsurile subiectului uman, fără să asume că aceste răspunsuri sunt rezultatul direct al unor factori genetici. Acest lucru nu duce doar la evitarea criticilor aduse sociobiologiei (ex. cu referire la determinismul genetic al comportamentelor sociale), ci este o perspectivă interdisciplinară fecundă, care reuneşte discipline diverse (psihologie cognitivă, neuroştiinţe, genetică).

Figura 1.1. Modelul ABC în conceptualizare evoluţionistă.

(II). Originea evolutivă a structurilor cognitive: Cum şi de ce au fost aceste structuri cognitive elaborate în mediul adaptării evoluţioniste (environment of evolutionary adaptation/adapteness; EEA)?

Termenul de EEA a fost propus de John Bowbly (1969) şi este operaţionalizat ca un compozit statistic al mediilor în care strămoşii noştri s-au confruntat cu probleme adaptative. Elementul cheie la întrebarea cum şi de ce au fost aceste structuri cognitive elaborate în EEA se află analizând problemele adaptative cu care s-au confruntat strămoşii noştri.

O problemă este una adaptativă dacă îndeplineşte două criterii (Hagen, 2006). Primul criteriu se referă la faptul că ea trebuie să fi fost o constantă a EEA. Al doilea criteriu se referă la faptul că ea trebuie să afecteze reproducerea organismelor individuale. Afectarea reproducerii organismelor individuale se poate face prin două mecanisme: (1) dezvoltarea unor structuri cognitive care prin outputul lor (răspunsurile generate) favorizează supravieţuirea (cu cât supravieţuieşti mai mult, cu atât poţi avea mai mulţi urmaşi) şi (2) dezvoltarea unor structuri cognitive care prin outputul lor (răspunsurile generate) au rol direct în competiţia pentru reproducere; spre exemplu, anumite structuri cognitive care favorizează comportamentul de autoîngrijire pot spori şansa în competiţia pentru reproducere prin anumite trăsături fizice mai plăcute. Uneori structurile cognitive cu rol în reproducere pot fi periculoase pentru supravieţuire, dar ele sunt selectate căci asigură transmiterea caracteristicilor; de exemplu, unele comportamente de înfrumuseţare pot pune la risc supravieţuirea organismului. În cadrul fiecărui mecanism, afectarea reproducerii poate să fie directă sau indirectă (Archer, 1996; Buss et al., 1998; Buss, 2001). Afectarea directă se referă la dezvoltarea unor structuri cognitive care cresc şansa de supravieţuire (ex. vederea în culori pentru a identifica mai bine prădătorii) şi/sau şansa de împerechere (ex. un aspect fizic mai plăcut). Afectarea indirectă