Psihologie experimentală 1 - metoda experimentală în psihologie

1.3. STABILIREA IPOTEZELOR

Datele observatiei conduc – în cadrul informatiei existente – la anumite ipoteze, supozitii, cu privire la anumite relatii cauza – efect. Aceste presupuneri sunt sugerate de observarea faptelor si de cunostintele anterioare, fara sa fie o simpla prelungire a datelor amintite. Ipoteza este opera de gândire, constituind momentul creator în cercetarea experimentala. Ea traduce ideea într-o propozitie testabila, adica “operationalizeaza” reflexia. În acest domeniu nu se pot formula reguli generale; pe baza experientei se pot schita doar anumite cerinte utile

Datele observatiei arata de exemplu, ca într-o situatie de asteptare conduita oamenilor este foarte diferita, “efectul asteptarii” nu-l suporta toti la fel. De la o atitudine plina de calm pâna la agitatie motorie sau verbala exista o gama larga de reactii posibile în aceste situatii. Observatia consemneaza “tabloul comportarii” la diferite persoane, iar analiza si interpretarea datelor conduce la stabilirea unor grupe sau tipuri de reactii. Se face imediat supozitia (HS ), ca aceste deosebiri se datoresc unor factori legati de personalitate, situatia externa fiind în esenta aceeasi pentru toti. Analiza datelor scoate în evidenta anumite note comune în cadrul deosebirilor constatate, fapt care permite o clasificare, o grupare aproximativa a persoanelor. Prin ipoteza, aceasta clasificare este pusa în relatie cu un anumit parametru care defineste tipul de sistem nervos si anume, cu echilibrul proceselor nervoase fundamentale. Aceasta ipoteza, care anticipeaza o corelatie determinata, urmeaza sa fie supusa verificarii instituindu-se un experiment.

Prin urmare, ipoteza se naste din observarea faptelor, dar se formuleaza în termenii oferiti de dezvoltarea stiintei contemporane, de ansamblul de informatii existente. Elaborarea ipotezei presupune astfel o solida informatie în domeniu, care ofera cadrul conceptual al ipotezei. Într-un stadiu avansat al cercetarii, ipotezele pot fi deduse din cunostintele existente, din teoriile ce generalizeaza relatiile cunoscute.

1.4. EXPERIMENTUL

Experimentul reprezinta, în primul rând, un mijloc de analiza. Cu ajutorul sau, situatii de viata sunt miniaturizate, aduse în forma concentrata în conditii de laborator, punând sub control factorii implicati. Aducerea în laborator înseamna reducerea numarului de variabile (cel mult 3 – 4); precizia fiind astfel, obtinuta cu pretul simplificarii. O situatie complexa – cum este, de regula, cea din teren – nu poate fi studiata dintr-o data, în toata complexitatea ei .

Exemple:

1o. Obsevatia ne arata un declin al rezultatelor învatarii sub influenta oboselii. Ne propunem sa studiem efectul oboselii asupra pastrarii materialului învatat. Experimentul va fi centrat pe evidentierea relatiei dintre oboseala (=cauza) si rezultatul învatarii (=efect), relatie ce poate fi notata pe scurt y=f(x), unde y este efectul si x este cauza. Putem adauga imediat: x este variabila independenta si are statutul de cauza iar y este variabila dependenta având statutul de efect.

Notam în continuare variabila independenta cu A iar pentru cea dependenta pastram notatia utilizata. Deci y=f(A). În general, factorul experimental, adica variabilele independente le notam cu literele mari alfabet A, B, C.

Sa observam ca oboseala poate avea grade diferite, de exemplu: usoara, medie si accentuata. Notam aceste modalitati cu a1, a2, a3. Desfasurarea experimentului pâna la acest nivel sugereaza un plan unifactorial. Daca în continuare, materialul care se învata va fi prezentat prezenta ca material figural, (concret) sau pe suport pur verbal, va apare o a doua variabila. Notam cu B natura materialului, care va prezenta doua modalitati; b1 si b2. Presupunem ca efectul oboselii va fi diferit în cazul celor 2 tipuri de material. Rezultatul învatarii (y) este pus în relatie cu doi factori: gradul de oboseala (A) si natura materialului (B). Avem de-a face cu un experiment bifactorial.

Practic nu putem studia oboseala în mod global, ci luam masuri ale oboselii dupa cum nu consideram învatarea în general ci masurari ale rezultatului învatarii. Intervine deci operationalizarea conceptelor ceea ce înseamna transpunerea în termenii unei operatii de evaluare, masurare cu ajutorul unor probe psihologice adecvate. Asadar luam o masura a învatarii pe care o punem în relatie cu anumite masuri ale oboselii. Rezultatul învatarii îl verificam adesea prin probe de reactualizare libera din memorie, iar pentru evaluarea oboselii utilizam un test de atentie sau de eficienta vizuala (proba flicker). Dar pentru a cunoaste efectul oboselii, va trebui sa consideram o situatie de contrast sau o situatie-martor de “ne-oboseala” ori de oboseala zero. Convenim sa numim aceasta “conditia zero”, notata a0 si care prezinta situatia de control. Asadar, variabila independenta (A) va fi prezenta în experiment prin patru modalitati: a1, a2, a3 si a0. Rezultatul învatarii ne va apare diferit în cele patru conditii si se vor compara în final masurari ale efectelor oboselii în conditiile a0, a1, a2, a3 (figura 1.2.).