Psihologie Experimentală

Aplicarea metodei experimentale la studiul activitatii psihice s-a impus, în a doua jumatate al secolului al XIX-lea, mai precis în anul 1879, odata cu înfiintarea primului laborator de psihologie de catre Wilhelm Wundt (1832-1920). De formatie fiziolog, W. Wundt devine primul psiholog si profesor de psihologie la Institutul de psihologie initiat de el la Leipzig. În laboratorul lui Wundt s-au format pionierii psihologiei experimentale din întreaga lume. La scurta vreme iau fiinta laboratoare similare în marile centre universitare. Cattell organizeaza un astfel de laborator în Statele Unite. Laboratorul de psihologie al Universitatii din Bucuresti a fost înfiintat în anul 1906 de profesorul Costantin Radulescu-Motru, care se formase în laboratorul lui Wundt de la Leipzig si în cel organizat de Beaunis si Binet la Sorbona (Paris).

Contributii însemnate la conturarea psihologiei experimentale au adus si o serie de cercetatori de alte specialitati (fizicieni, astronomi), care au evidentiat date experimentale, uneori cu totul întâmplator. Astfel, fizicianul Joseph Sauveur de la Flèche (1653-1716) a determinat frecventa sunetelor din registrul audibil; fizicianul Philipphe de la Hire (1640-1718) face observatii asupra imaginilor consecutive, iar chimistul J. Darcet masoara durata acestora (1777); astronomul W. Herschell (1738-1822) stabileste legi de adaptare a ochiului la întuneric si determina zona maximei sensibilitati din retina (fovea centralis); fizicianul italian Venturi determina întinderea câmpului vizual (1791); fizicianul-optician francez Pierre Bouguer (1698-1758) a formalizat matematic, pentru prima data raportul dintre excitatie si senzatie. De asemenea, este notabila contributia astronomilor Bessel, Exner s.a. la cunoasterea unor date asupra timpului de reactie, ca si a tehnicilor de masurare a lui. Lucrarea lui G. Th. Fechner (1801-1887), Elemente der Psychophysik („Elemente de psihofizica”) aparuta în 1860, semneaza, în fapt, actul de nastere al psihologiei experimentale.

Trebuie relevate, de asemenea, contributiile majore ale unor fiziologi din epoca la fundamentarea psihologiei experimentale: Helmholtz (1821-1894) cu teoria rezonantei auzului si teoria tricromatica a vederii, Hering (1834-1918) care a adus date asupra perceptiei spatiului, a culorilor, simtului termic. În laboratoarele abia înfiintate se utilizau tehnici psihometrice si determinari psihofiziologice dintre cele mai variate, în care masurarea pragurilor senzoriale si a timpului de reactie ocupau un loc important.

Rolul explicatiei în psihologia stiintifica

Psihologii abordeaza fenomenele cu care se confrunta lumea înconjuratoare animati de nevoia de a-si explica acele cauze ascunse care nu tin de aparenta, ci tin de constantele comportamentului.

Spre exemplu, un inginer agronom a observat ca oamenii dintr-un sat tind sa obtina performante mai scazute atunci cînd lucreaza în grup, aparînd asa-numitul fenomen de irosire sociala, fapt care a mai putut fi constatat si în alte grupuri de munca. El s-a întrebat care este motivul aparitiei acestui fenomen si s-a decis sa-l verifice experimental. Pentru aceasta, a organizat în acea comunitate un joc de "trasul funiei". Folosind un aparat asezat la mijlocul funiei care înregistra forta cu care se tragea de capete, a cerut participantilor sa traga de funie cîte unul la fiecare capat, apoi cîte doi, cîte patru, cîte opt. Astfel a putut sa constate ca, forta cu care trageau de funie cînd erau cîte doi era de 80%, cînd erau cîte patru scadea la 60%, iar cînd erau cîte opt abia ajungea la 30%. S-a pus apoi întrebarea daca la baza aparitiei acestui fenomen se afla o tendinta de a lasa responsabilitatea pe seama celorlalti în contextul lucrului în echipa, sau daca este vorba pur si simplu de o tendinta intrinseca a participantilor de a-si conserva energia.

Pasii unei investigatii experimentale:

- studiul literaturii de specialitate;

- stabilirea unor ipoteze de lucru;

- desfasurarea propriu-zisa a experimentului;

- încercarea de a obtine, pe baza rezultatelor, o explicatie si integrarea acestei explicatii într-o teorie coerenta.

Urmîndu-se aceste etape, în cazul relatat mai sus s-a ajuns la respingerea ipotezei legate de conservarea energiei si s-a ajuns la teoria difuziei responsabilitatii. Aceasta teorie are aplicatii în practica; atunci cînd un grup de oameni lucreaza împreuna, solutia pentru mentinerea performantelor ridicate este ca activitatea lor sa fie foarte precis monitorizata si evaluata. Iata cum o problema din lumea reala poate fi adusa în laborator si studiata în maniera riguroasa, obtinîndu-se astfel date mai precise decît prin simpla observare a fenomenului.

Psihologia experimentala îsi propune sa descrie modul corect de conducere a unor asemenea studii experimentale pentru a verifica ipotezele, pentru a colecta datele, pentru analiza si interpreta rezultatele. Psihologia experimentala acopera fundamentele cercetarii stiintifice aplicate în psihologie.

Prima conditie a oricarui demers stiintific, a oricarei cercetari si cerinta de baza pentru oricare om de stiinta este curiozitatea. Pornind de la curiozitate trebuie sa stabilim care sunt izvoarele cunoasterii.

Filosoful american Ch. S. Pierce (1877) arata ca investigatia stiintifica este precedata de alte trei modalitati de fixare a cunostintelor:

- metoda autoritatii, adica achizitionarea si formarea ideilor înca din copilarie cu ajutorul parintilor, a educatorilor. Surse de autoritate pentru cunoastere sunt cartile, tratatele, profesorii. Nu putem nega metoda autoritatii, pentru ca individul nu are cum sa refaca în decursul vietii sale întreg traseul de mii de ani al cunoasterii. Metoda autoritatii asigura si un anumit confort psihologic, o anumita certitudine.

- metoda tenacitatii (perseverentei) exprima de fapt o anumita structura de personalitate, legata de apartenenta individului la o anumita ideologie sau religie. Ea presupune mentinerea conceptiilor împartasite de individ în ciuda oricaror conceptii contrare.

- metoda apriori presupune adoptarea unor conceptii fara nici un fel de examinare critica prealabila si deriva din metoda autoritatii.

Pe lînga aceste trei metode, exista si o a patra: metoda stiintifica. Ea conduce la fixarea conceptiilor pe baza experientei. Din aceasta perspectiva, se poate defini psihologia stiintifica drept un demers repetabil si autocorector de întelegere a fenomenelor psihice pe baza datelor empirice (obtinute prin experienta). Experienta este cea mai importanta sursa a cunoasterii, mai importanta decît încrederea în autoritate sau în propriile conceptii.

Autocorectarea presupune eliminarea treptata a ideilor incorecte din continutul unei cercetari, refacerea si replicarea experimentelor si publicarea lor. Observatia empirica si autocorectarea constituie paradigmele cunoasterii stiintifice, iar mecanismele ei sunt inductia si deductia.

Orice conceptie stiintifica presupune doua elemente de baza: datele (observatiile) empirice si teoria. Atunci cînd se pleaca de la datele empirice si se construieste pe baza lor o teorie, avem de a face cu un proces de inductie. Cînd demersul este invers si se concretizeaza în anticiparea datelor pe baza unei teorii, avem de a face cu un proces de deductie. Inductia si deductia nu se exclud reciproc; în realitate demersul de cunoastere este de tip circular. Atît în inductie, cît si în deductie, între date si teorie se interpune ca necesitate formularea ipotezei. Teoria organizeaza si prezice datele, prin intermediul deductiei; prin inductie, datele sugereaza, conduc la organizarea conceptelor si formularea teoriilor. Aceasta relatie circulara arata ca teoriile sunt ipoteze ale modului în care sunt organizate datele.

Esentiale pentru cercetarea stiintifica sunt controlul evolutiei variabilelor si verificarea.