Psihologie Experimentală

Posibilitatea masurarii si-a facut loc cu greu în psihologie. Conceptul de psihometrie apare pentru prima data la filosoful german Cr. Wolf în lucrarile sale "Psichologia empirica" (1732) si "Psichologia rationalis" (1734), si avea în vedere în vedere posibilitatile de masurare ale atentiei si ale senzatiei de placere. Savantii din domeniul fizicii si astronomiei au pregatit terenul psihofizicii prin descoperirile lor. Astfel:

- fizicianul francez Joseph de la Fleche (1653 -1716) determina frecventa sunetelor din registrul audibil;

- fizicianul Philippe de la Hire (1640 -1718) face observatii asupra imaginilor consecutive, iar chimistul J. Darcet masoara durata acestora;

- astronomul englez W. Herschell (1738 - 1822), pornind de la necesitatile practice ale observatiilor astronomice, descopera legi ale adaptarii ochiului la întuneric si determina zona maximei sensibilitati din retina (fovea centralis);

- fizicianul italian Venturi (1791) determina întinderea câmpului vizual;

- fizicianul optician Pierre Bouguer (1698 - 1758) a formalizat matematic pentru prima data raportul dintre excitatie si senzatie, deci cu mult timp înaintea lui Weber si Fechner;

- astronomii Bessel si Exner au contribuit la explicarea timpului de reactie ca "ecuatie personala" si a tehnicilor de masurare ale acestuia.

O contributie decisiva la elaborarea psihologiei experimentale o au cercetarile de fiziologie a organelor de simt din secolul al XIX-lea. Este vorba în special de încercarile fiziologilor de a raporta datele de fiziologie a organelor de simt la structura fizico-energetica a stimulilor.

Aparitia psihologiei experimentale, evolutia si dezvoltarea ei sunt indisolubil legate de contributii majore ale unor mari personalitati din secolul al XlX-lea iar apoi, de contributia unor scoli, curente majore.

1.1. Contributia unor personalitati marcante la aparitia psihologiei experimentale

Contributia lui Helmholtz. Hermann von Helmholtz (l821 - 1894) a fost la baza cercetator în stiintele naturii si fiziolog. Contributiile sale asupra mecanismelor vederii colorate (teoria tricromatica a vederii) si asupra fiziologiei auzului (teoria rezonantei) au avut o importanta covârsitoare si au fost urmate de cercetari asupra atentiei, memoriei, el realizând experimente de tranzitie între fiziologie si psihologie ex-perimentala. Cel ma ilustrativ exemplu este experimentul timpului de reactie, ,prnicare.Helmholtz a studiat viteza de propagare a impulsului nervos. Metoda era de o simplitate si acuratete desavârsite, în con-ditiile în care Johannes Muller, un alt fiziolog german celebru, sustinea ca transmiterea impulsului nervos ar fi apropiata de viteza luminii si, deci, imposibil de masurat. Helmholtz a procedat la stimularea unui nerv la distante diferite de creier si a masurat timpii necesari unor reactii la aceste stimulari. Cunoscând distanta dintre doua puncte în care se face stimularea si distanta în timp a aparitiei reactiilor, se va putea calcula viteza impulsului nervos ca rezultat al raportului dis¬tanta - timp. Helmholtz a aplicat stimulari unor subiecti legati la ochi, pornind de la umar si ajungând la glezna, masurând durata reactiei prin împingerea unei manete cu mâna. Cunoscând cu aproximatie diferenta de lungime între glezna si creier si pe cea dintre umar si creier, el a estimat viteza impulsurilor nervoase la un nivel relativ scazut, de 50 m/s; deci, în nici un caz nu se apropia macar de viteza sunetului, cu atât mai putin de cea a luminii. Apoi, Helmholtz a procedat la labo¬rioase cercetari în aceasta privinta pe broaste; valorile determinate nu au fost departe de cele stabilite pe subiecti umani, în timp, cercetarile sale s-au dovedit a fi suficient de riguroase, chiar daca astazi stim ca viteza impulsului nervos depinde de diametrul fibrelor nervoase im¬plicate.