Psihologie Generală

PROGRAMUL CURSULUI

Obiectul şi sarcinile psihologiei. Metodele cercetărilor psihologice.

Istoria formării psihologiei moderne şi locul ei în sistemul altor ştiinţe. Curente psihologice. Structura psihologiei moderne.

Psihicul şi activitatea.

Individul şi personalitatea. Sfera cognitivă al personalităţii. Atenţia. Senzaţia. Percepţia. Memoria. Gândirea. Imaginaţia.

Particularităţile individuale ale personalităţii. Voinţa. Sentimentele. Temperamentul. Caracterul. Aptitudinile.

Relaţiile interpersonale. Latura comunicativă a comunicării (transmiterea informaţiei). Latura interactivă a comunicării (interacţiunea). Latura perceptivă a comunicării (percepţia reciprocă între oameni). Comunicarea în grupuri şi colective.

1. OBIECTUL ŞI SARCINILE PSIHOLOGIEI

În decurs de secole omul constituie obiectul studierii multor generaţii de savanţi. Omenirea îşi cunoaşte istoria proprie, originea, caracterul biologic, limbile şi obiceiurile, şi în această cunoaştere psihologiei îi revine un rol deosebit. Un înţelept antic a spus, că pentru un om nu este obiect mai interesant decît alt om. La baza dezvoltării psihologiei stă interesul permanent în ascensiune pentru natura existenţei umane, condiţiile dezvoltării şi informării ei în societatea umană, particularităţile interacţiunii cu alţi oameni. În prezent, desfăşurarea multor genuri de activitate în producţie, ştiinţă, medicină, artă, învăţămînt, în jocuri şi sport este cu neputinţă fără cunoaşterea şi conceperea legităţilor psihologice.

Ce prezintă psihologia ca ştiinţă? Însuşi termenul în traducere din limba greacă antică înseamnă – psihologie* – ştiinţă despre suflet (psyche – „suflet” şi logos – „ştiinţă, învăţătură”).

Studierea, interpretarea sufletului constituie prima etapă a formării obiectului psihologiei. Deci, la început psihologia era definită ca ştiinţa despre suflet. Dar a răspunde la întrebarea, ce este sufletul, s-a dovedit a fi complicat. În diferite epoci istorice savanţii atribuiau diverse sensuri acestui cuvânt. Formarea şi dezvoltarea concepţiilor ştiinţifice asupra esenţei psihicului totdeauna a ţinut de determinarea problemei principale a filozofiei – corelaţia între materie şi conştiinţă, substanţa materială şi spirituală. Anume pe marginea acestei probleme au apărut două curente diametral opuse: idealismul şi materialismul. Reprezentanţii filozofiei idealiste considerau psihicul ca fiind primar, ca existînd de sine stătător, independent de materie, ca manifestare a spiritului material, nemuritor. Interpretarea materială a psihicului se manifestă în faptul că psihicul este considerat drept un fenomen secundar, derivat de la materie.

Tratarea materialistă în conceperea psihicului a fost respinsă de filozofia idealistă, care consideră psihicul omului ca manifestare a vieţii lui spirituale, considerând că acesta nu se supune aceloraşi legi ca şi tot mediul material.

Dar e cu neputinţă a studia comportamentul, nestudiind gîndurile, simţurile, impulsurile. De aceea în psihologie a parvenit o criză. Ieşirea din această situaţie critică a indicat-o filozofia materialismului dialectic. Materialismul dialectic recunoaşte un singur început pentru tot ce există – materia, iar psihicul, gândirea, conştiinţa se consideră ca secundare, derivate de la materie. Materialismul dialectic se bazează pe date ştiinţifice şi practice şi pe măsura dezvoltării lor concretizează şi aprofundează concluziile sale.

Ce dar reprezintă obiectul cunoaşterii ştiinţifice în psihologie de pe poziţiile materialismului dialectic? Sarcina principală a psihologiei constituie studierea legităţilor activităţii psihice în dezvoltarea ei. Domeniul fenomenelor, studiate de psihologie, este vast. El cuprinde procese, stări şi proprietăţi ale omului ce au grad diferit de complexitate, - de la distincţia elementară a unor particularităţi ale obiectului, ce influenţează asupra organelor de simţ, pînă la lupta motivelor personalităţii. Unele din aceste fenomene sînt deja studiate profund, iar descrierea altora se reduce doar la o simplă fixare a observaţiilor.

Însă activitatea teoretică nu se limitează la aceasta. Scopul ei final constă în faptul ca să fie dezvăluită esenţa fenomenelor studiate. Cercetarea sistemului fenomenelor psihice în general – de la senzaţii elementare pînă la particularităţile psihice ale personalităţii, orientată spre dezvăluirea legilor obiective, cărora ele se supun, are o semnificaţie foarte importantă pentru crearea bazei ştiinţifice, soluţionarea problemelor sociale, perfecţionarea organizării instruirii şi educaţiei.