Psihologie Socială

5.1. Eul social

Ce este Eul?

Eul este conceptul ce reuneşte ansamblul tuturor credinţelor, opiniilor unei persoane despre ea însăşi, despre însuşirile, trăsăturile, atributele personalităţii.

În creaţia culturală, literară, filosofică, ştiinţifică, Eul reprezintă aspectul fundamental sau nucleul personalităţii. Conceptul de Eu constituie componenta cognitivă a Eului. Începuturile conceptului de Eu le putem identifica în următoarele condiţii:

-recunoaşterea propriei persoane ca entitate separată, distinctă de alte fiinţe umane este primul pas în dezvoltarea acestui concept;

-recunoaşterea propriei imagini în oglindă este un proces ce există numai la om şi la primatele superioare. Copilul îşi recunoaşte chipul în oglindă in jurul vârstei de 1½-2 ani (18-24 luni);

-opiniile celorlalţi devin absolut necesare deoarece funcţionează asemenea unei oglinzi în care se reflectă propria persoană. Ajungem să ne cunoaştem bazându-ne pe ceea ce credem că gândesc despre noi, persoanele semnificative. Imaginile pe care credem că le au alţii sunt încorporate în conceptul de Eu.

Elementele conceptului de Eu sunt ilustrate în figura 5.1. Conceptul de Eu include opinii, credinţe interiorizate, aspecte referitoare la existenţa sa în interacţiune cu mediul, atribute interpersonale, interese şi activităţi etc.

Formarea conceptului de Eu se bazează pe mai multe surse: introspecţia, percepţia propriului comportament, influenţa celorlalţi şi memoria autobiografică.

Introspecţia

Se crede că introspecţia (analiza propriilor stări şi conţinuturi psihice) este cheia cunoaşterii adevăratului Eu. Numai subiectul are acces la lumea lui interioară, la gânduri, fantezii, dorinţe, intenţii, emoţii. Cercetările arată că introspecţia este o cale puţin eficientă în descoperirea atributelor reale ale Eului; uneori diminuează precizia autoevaluării şi autodescrierii. Introspecţia nu garantează precizia autocunoaşterii. Dacă este excesivă poate perturba procesele mentale, creează confuzii în analize şi predicţii şi poate avea influenţe negative asupra comportamentului adaptativ.

Figura 5.1. Conceptul de Eu (după Rentsch & Heffner)

Valoarea introspecţiei depinde de determinanţii comportamentului. Pentru un comportament dirijat de cogniţii (de exemplu, elaborarea deciziei) inventarierea motivelor şi a argumentelor poate contribui la creşterea gradului de precizie în autocunoaştere. Pentru un comportament determinat afectiv acest lucru nu este realizabil. Valoarea introspecţiei depinde şi de timpul alocat, de existenţa unor sarcini concurente şi de resursele cognitive disponibile pentru autoreflecţie.

Percepţia propriului comportament

În teoria autopercepţiei se arată că atunci când apar dificultăţi în interpretarea stărilor interne, oamenii îşi concentrează atenţia asupra observării şi interpretării propriului comportament şi a situaţiei în care acesta se desfăşoară. Când sunt preocupaţi de ceea ce fac şi nu dispun de alte repere pentru stările lor interne, deduc din comportament însuşiri consistente cu acesta. Procesul este împiedicat în situaţii semnificative de tipul recompensă-pedeapsă. Percepţia comportamentului este relevantă numai dacă situaţia nu apare drept cauză a comportamentului.

Pe baza teoriei autopercepţiei, ipoteza feedback-ului facial arată că expresiile faciale pot produce nu doar o reflectare adecvată a stărilor interne, ci pot chiar să genereze o stare emoţională (zâmbetul îi poate face pe oameni să se simtă fericiţi). Schimbarea expresiei faciale are ca efect schimbări corespunzătoare ale experienţei subiective a emoţiilor.

Nu s-a stabilit relaţia dintre emoţii şi stările fiziologice (dacă expresia facială generează schimbări fiziologice ce produc răspunsuri emoţionale sau invers). Modificările ţinutei, poziţiei, gesturilor oferă un feed-back senzorial şi influenţează dispoziţia afectivă. Acelaşi efect îl au şi schimbările vocii. Cercetările arată că stilul vorbirii (repede, tare, încet, moale) amplifică emoţiile.

Pe baza teoriei autopercepţiei se explică de ce adesea oamenii îşi pierd interesul pentru activităţile atractive în care au fost anterior recompensaţi. Efectul de suprajustificare reflectă transformarea motivaţiei activităţii, din intrinsecă în extrinsecă, respectiv, diminuarea motivaţiei intrinseci în activităţile asociate acestor recompense. Motivaţia intrinsecă este prezentă în activităţi a căror desfăşurare îi creează subiectului plăcere, satisfacţie. Din aceste activităţi subiectul nu aşteaptă obţinerea unei recompense exterioare. Motivaţia extrinsecă se găseşte în activităţi desfăşurate sub impactul unor factori externi – recompensă, evitarea pedepsei.