Psihopedagogia Deficienților Mintali

Conceptul de deficienta mintala; teorii privind natura deficientei mintale

În societatea contemporana preocuparea pentru individul deficient mintal se regaseste în domenii foarte variate si este analizata din perspective tot mai diverse. Medicul pediatru, psihologul, lucratorii din domeniul asistentei sociale, cadrele didactice din învatamântul de masa si din cel special, numerosi parinti si organizatori din învatamânt si sanatate, politologi se gasesc în mod frecvent pusi în fata deficientului mintal, trebuind sa rezolve, fiecare din punctul lor de vedere, probleme uneori complexe si dificile.

Rezolvarea problemelor de scolarizare, de pregatire profesionala, de asistenta medicala si sociala generate de deficienta mintala presupune colaborarea dintre medici, psihologi, psihopedagogi speciali, juristi si asistenti sociali, care pentru finalizarea actiunilor practice au nevoie de o definire unitara a deficientei mintale, care sa serveasca drept fundament teoretic în organizarea si derularea activitatilor de recuperare a deficientului mintal.

Întrucât deficienta mintala desemneaza o realitate complexa, un fenomen bio-psiho-social foarte eterogen determinat de varietatea cauzelor, de gradul diferit de manifestare si de tulburarile asociate, termenul de deficienta mintala nu se refera la o entitate, la un tablou clinic unitar si deci nu îi corespunde o unitate de ordin structural-functionala, biologic sau psihologic. Din aceste considerente este dificil de oferit un profil general al deficientului mintal.

Termenul de deficienta mintala este doar o notiune care include variate forme si tipuri care au comun insuficienta mintala si care confirma ideea unitatii în diversitate si în acest domeniu (R. Zazzo, 1973; M.S. Pevzner, 1975; M. Rosca, 1967).

R. Zazzo (1973) afirma ca, singura modalitate de elaborare a unei definitii sintetice si cuprinzatoare a deficientei mintale, este posibila prin coordonarea punctelor de vedere, a planurilor diferite de abordare a acesteia. Deci, în definirea si clasificarea deficientelor mintale trebuie sa se ia în considerare aspectele medicale, psihologice, pedagogice si sociale ale acestui fenomen complex.

H.Z. Zamski (1975) arata ca, absolutizarea sau exagerarea unuia dintre aspectele de care trebuie sa se tina seama în definirea si clasificarea deficientelor mintale, în detrimentul celorlalte poate genera confuzii si erori în abordarea teoretica si în practica recuperarii deficientului mintal. Deci, în definirea si conturarea tabloului deficientei mintale trebuiesc luate în considerare, în principal, aspectele de natura biologica, psihologica si sociala.

a). Aspectele biologice ale deficientei mintale

Aspectele biologice vizeaza originea predominant biologica a deficientei mintale si se refera la cauzele si factorii biologici determinanti ai deficientei mintale. Astfel, din variatele tulburari mintale, relativ constante si ireversibile, în sfera deficientei mintale, pot fi cuprinse doar acelea care se datoresc unor dereglari functionale sau organice ale sistemului nervos central, declansate pâna la vârsta de 3-4 ani. Cu toate acestea, deficienta mintala nu poate fi considerata o boala si nu poate fi redusa doar la leziunile sau microleziunile cerebrale, aceasta întrucât deficientul mintal poate sa fie un bolnav, precum si un individ sanatos poate fi un deficient mintal. De asemenea, trebuie sa mentionam ca, desi majoritatea deficientilor mintali prezinta leziuni mai mult sau mai putin vizibile ale sistemului nervos central, totusi nu putem conchide ca toti indivizii care prezinta asemenea leziuni prezinta deficienta mintala. în consecinta aspectul biologic al deficientei mintale este demn de luat în considerare, dar nu este suficient pentru a o defini în mod complet.

Diagnosticul diferential, deci delimitarea deficientei mintale de alte stari patologice caracterizate în parte prin tulburari ale functionalitatii intelectuale, presupune luarea în considerare a momentului ontogenetic al aparitiei si manifestarii deficitului intelectual, deci a vârstei la care apare deficitul (S.A. Diacikov, 1965).

Consensul asupra precocitatii influentelor nocive este unanim în privinta acelor factori care actioneaza nociv asupra sistemului nervos central în perioada prenatala sau perinatala. în schimb, stabilirea exacta a caracterului timpuriu al influentelor factorilor postnatali impune luarea în considerare a stadiului psihogenetic în care acestia actioneaza.

Criteriul "caracterului timpuriu" releva faptul ca, în cazul deficientei mintale, spre deosebire de alte stari patologice care se caracterizeaza prin deficit intelectual cum ar fi dementa sau degenerescenta generala progresiva, asistam la o tulburare a dezvoltarii normale chiar de la începutul structurarii personalitatii. Astfel, influentele nocive, factorii patognomonici, leziunile cerebrale care apar în perioada dezvoltarii postnatale a sistemului nervos, pâna la circa 3-4 ani, determina, de regula, tulburarea globala în special a inteligentei si în general a personalitatii, generând în mod frecvent deficienta mintala. Pe când, tulburarile intelectuale aparute la o vârsta mai târzie prezinta multiple diferente esentiale fata de deficienta mintala tipica.

Leziunile nervoase care apar dupa încheierea dezvoltarii structurale a sistemului nervos determina o structura a deficitului de dezvoltare diferita de cea caracteristica deficientului mintal, întrucât duce la un deficit mintal partial, la o tulburare a sferei emotionale, la incapacitate de concentrare, sau la alte tulburari, care nu sunt tipice pentru deficienta mintala.

Influentele nocive care actioneaza la vârstele mai mari, se repercuteaza mai ales asupra unor capacitati particulare si numai doar indirect asupra bazei inteligentei globale. Deci, desi simptomatologia defectelor partiale sau multiple ale inteligentei poate fi similara cu cea a deficientei mintale, totusi ele trebuiesc clar delimitate.