Tehnici de recuperare a vizualității

1. ASPECTE TEORETICO-METODOLOGICE IMPLICATE ÎN STUDIUL COPIILOR CU DEFICIENŢE VIZUALE

(CURS 1)

Obiective:

1. Prezentarea perspectivelor asupra deficienţelor vizuale.

2. Analiza implicaţiilor studiilor privind deficienţele vizuale asupra psihologiei dezvoltării.

1.1 Perspective asupra deficienţelor vizuale

Deficienţele vizuale pot fi abordate din patru perspective majore şi anume medicală, educaţională, din perspectiva dezvoltării şi funcţionalistă. (Erhardt, 1993)

Abordarea medicală a deficienţelor vizuale se bazează pe un “model al patologiei”, potrivit căruia disfuncţia vizuală poate fi diagnosticată prin identificarea etiologiei bolii sau a tulburării care a dus la perturbarea stării de sănătate a organismului. Această aserţiune porneşte de la premisa că funcţiile sau abilităţile vizuale depind de o structură oculară anatomică integră şi de o funcţionare fiziologică adecvată a ochiului, căilor vizuale şi a scoarţei cerebrale. Intervenţiile, în cazul unor perturbări, ţin de remedierea devierilor patologice de la diferite nivele.

Abordarea educaţională s-a axat mai ales pe problematica coordonării ochi-mână şi influenţa acesteia asupra procesului educaţional şi a abilităţilor de viaţă independentă. Termenii-cheie în această abordare sunt percepţia vizuală, procesarea cognitivă a informaţiei vizuale şi disfuncţiile perceptiv-motorii.

Abordarea din perspectiva dezvoltării porneşte de la prezumţia că toţii copiii, cu şi fără deficienţe, se dezvoltă după unele stadii progresive, fiecare stadiu fiind dependent de integrarea stadiilor precedente. Spre exemplu, reflexele înnăscute constituie fundamentul mişcărilor voluntare ulterioare. În cazul în care apar deficienţe de vedere, copilul trebuie să fie învăţat să-şi folosească vederea rămasă printr-un program de experienţe vizuale specifice etapelor din dezvoltarea funcţiilor vizuale (cum ar fi programul dezvoltat de Barraga).

Abordarea funcţionalistă porneşte de la ideea că funcţiile vizuale s-au maturizat, atât de mult cât a fost posibil şi toate componentele motorii esenţiale au fost achiziţionate.

Urmează o analiză a activităţilor cotidiene specifice adultului şi o evaluare a nevoilor funcţionale ale adultului cu deficienţe vizual, în măsura în care funcţiile vizuale sunt implicate în viaţa cotidiană. Astfel, funcţiile vizuale sunt parte a abilităţilor de viaţă independentă (hrănire, auto-îngrijire, îmbrăcat-dezbrăcat, sănătate, etc.), a abilităţilor sociale (maniere, de tipul contactului vizual în cadrul conversaţiilor, jocuri, loisir, etc.), a deprinderilor de îngrijire a locuinţei, a mobilităţii independente şi a practicării unei profesii.

1.2 Implicaţii asupra psihologiei dezvoltării

Luarea în studiu a copiilor cu deficienţe vizuale are o valoare deosebită, atât din punct de vedere teoretic cât şi din punct de vedere practic, cunoscut fiind faptul că psihologii dezvoltării consideră informaţia vizuală ca fiind indispensabilă unei dezvoltări armonioase şi complete, în lipsa acesteia anumite achiziţii în dezvoltare fiind întârziate sau chiar absente.

Aserţiunea menţionată mai sus poate să fie ilustrată prin dezvoltarea limbajului şi achiziţia noţiunilor cu specific spaţial. Astfel, fiecare limbă conţine cuvinte cu conotaţii vizuale, cum sunt denumirile culorilor, a corpurilor cereşti (ex. luna), termeni care definesc relaţiile dintre obiecte situate la diferite distanţe, poziţia sau mişcarea relativă a acestora, etc.

În rândurile care urmează vom proceda la o prezentare succintă a principalelor direcţii teoretice şi a implicaţiilor practice ale luării în studiu a copiilor deficienţi vizuali în raport cu copiii văzători.

a) În general, luarea în studiu a copiilor cu deficienţe oferă noi posibilităţi de interpretare şi de înţelegere a teoriilor generale ale dezvoltării. Spre exemplu, rezultatele obţinute pot confirma sau infirma existenţa unor achiziţii premergătoare unei anumite etape în dezvoltare, conducând astfel la formularea de noi ipoteze privind interdependenţa dintre diferitele variabile implicate în trecerea de la o etapă la alta a dezvoltării. De asemenea, se pot evidenţia unele aspecte cărora li s-a acordat o importanţă mult prea mare pentru dezvoltare, în timp ce altele au fost omise. Se poate spune că, prin studiul copiilor cu deficienţe, teoria şi practica dezvoltării se completează şi se re-elaborează. Însă, explicarea acestor interrelaţii nu este atât de simplă. Cercetările privind deficienţa vizuală severă deschid perspective noi şi asupra altor tipuri de deficienţe sau disabilităţi, asociate celei vizuale, cum ar fi surditatea sau deficienţa mintală.

b) Înţelegerea modalităţilor prin care deficienţa influenţează dezvoltarea se prelungeşte într-o intervenţie corespunzătoare, menită să favorizeze anumite progrese în dezvoltarea copilului. Aceasta nu trebuie să se bazeze doar pe simpla observare a copilului cu deficienţe sau pe formularea unor inferenţe dinspre stadialitatea dezvoltării, ci pe înţelegerea proceselor generale ale dezvoltării şi a posibilelor abateri de la normă, specifice unei anumite deficienţe.

c) Întrucât multe dintre studii au la baza o abordare de tip comparativ, se formulează următoarea întrebare: În ce măsură poate fi explicată dezvoltarea copiilor cu deficienţe/disabilităţi prin raportare la dezvoltarea copiilor văzători?

Răspunsul este oferit prin trei modalităţi posibile de studiu a dezvoltării copiilor văzători şi a celor cu deficienţe vizuale (Lewis, Collis, 1997):

- Coroborarea datelor specifice psihologiei dezvoltării persoanelor văzătoare cu cele obţinute în urma studiului copiilor cu deficienţe vizuale constituie o sarcină destul de dificilă. De vreme ce majoritatea subiecţilor implicaţi în cercetările specifice psihologiei dezvoltării sunt văzători, teoria generală a dezvoltării este considerată ca fiind punctul de pornire în înţelegerea dezvoltării oricărui copil.

- Cea mai simplă abordare ar presupune compararea aspectelor specifice unei anumite etape din dezvoltarea copilului cu deficienţe cu dezvoltarea copilului văzător. În această situaţie s-ar pierde însă valorizarea şi testarea reciprocă a teoriilor. Paradigma ar oferi “explicaţii separate”, chiar dacă se alătură două abordări diferite, care prezintă o serie de limite, cum ar fi evidenţierea aspectelor comune, cu caracter general (de tipul experienţe reduse sau imagine de sine scăzută) în defavoarea unor aspecte specifice care ar putea să ofere noi direcţii de dezvoltare a teoriei. Mai mult decât atât, distincţia văzător/deficient vizual conduce la formularea unor concluzii care pun accent pe diferenţele dintre copiii cu deficienţe şi cei văzători, cu repercusiuni în intervenţie.

- Ultima abordare propune segmentarea problematicii de ansamblu pe domenii specifice psihologiei dezvoltării, cum ar fi dezvoltarea psihomotrică, limbajul, gândirea, relaţii sociale, etc. Astfel, în cadrul fiecărui domeniu pot fi analizate asemănările şi deosebirile dintre dezvoltarea copilului văzător şi a celui cu deficienţe. Principala problemă provine din faptul că dezvoltarea într-un anumit domeniu nu are loc în mod independent, ci în relaţie cu alte arii de dezvoltare.