Psihologia educației

8.1. Obiectul şi problematica psihologiei educaţiei

În înţeles larg, psihologia educaţională este o ramură aplicativă a psihologiei care studiază învăţarea şi dezvoltarea umană, bazele psiho-pedagogice ale procesului instructiv-educativ, ale însuşirii noţiunilor şi cunoştinţelor, formarea personalităţii elevilor.

Urmărind optimizarea instruirii şi educaţiei, psihologia educaţiei este o ramură aplicativă a psihologiei. În această calitate, urmăreşte - pe baza cercetărilor de psihologie – să amelioreze activităţile educaţionale. La fel ca şi celelalte ramuri aplicative ale psihologiei (de exemplu: psihologia artei, a familiei etc.) are două atribute fundamentale (Drăgan şi Petroman, 1998, 21):

- vizează realizarea de legături cu celelalte ramuri aplicative, în primul rând cu psihologia vârstelor şi cu psihologia diferenţială;

- este o ştiinţă interdisciplinară, deoarece are în vedere corelările comţinutului, legilor şi principiiilor sale, metodelor şi procedeelor de cercetare cu anatomia, fiziologia, medicina, pedagogia, literatura şi arta, biochimia, biofizica etc.

În înţeles restrâns şi specific, psihologia educaţiei studiază geneza, structurarea şi procesualitatea fenomenelor psihice în condiţiile activităţii de învăţare pentru creşterea eficienţei lor. (Golu şi Golu, 2003, 27).

Pentru aceeaşi autori, ariile ei de investigaţie sunt:

- procesul de instruire (metode, stiluri, tehnici manageriale);

- procesul de învăţare (aplicarea principiilor psihologice la studiul stilurilor de învăţare);

- procese de dezvoltare (ce este comun şi diferit la copiii aflaţi într-o anumită etapă de dezvoltare);

- ambianţa educaţională (contextul social al clasei şi ambianţa de acasă).

O enumerare a principalelor categorii conţinute în obiectul său de studiu este făcută de Drăgan şi Petroman (1998, 21-22):

1) Educatorul şi educatul ca agenţi ai procesului de învăţământ, ai vieţii în ansamblu;

2) Relaţiile lor de comunicare, intercomunicare, interacţionare ş.a.m.d.;

3) Instrucţia şi educaţia, strategiile şi tehnicile de învăţare;

4) Inteligenţa, stimularea şi cultivarea sa.

Abordarea şi cercetarea fenomenului educaţional se face prin îmbinarea şi intercondiţionarea următoarelor coordonate:

1. constructivă, experimentală, deoarece include demersurile psihologului în legătură cu tehnologia comunicării şi evaluarea randamentului şcolar – perceperea, priceperea, cunoaşterea şi învăţarea;

2. corectivă, pentru că pornind de la educat, de la cunoaşterea sa temeinică, psihologul are în centrul atenţiei sale carenţele relevate de diferenţa între modelul de conduită proiectat prin educaţie în sens larg şi rezultatul observabil;

3. prospectivă, fiindcă pornind de la educat, de la studierea, cunoaşterea, orientarea şi reorientarea lui sistematică şi temeinică se preconizează evoluţiile probabile ale capacităţilor sale psihice.

În ceeea ce priveşte sarcinile psihologiei educaţionale şi ale serviciului psihologic din şcoală, Golu şi Golu (2003, 39-40) realizau următoarea clasificare:

a) Aprecierea stării procesului instructiv-educativ:

- aprecierea organizării procesului de însuşire a cunoştinţelor, în concordanţă cu teoriile contemporane ale învăţarii;

- stabilirea corespondenţei dintre procesul instructiv-educativ, legile învăţării şi legile devenirii personalităţii celui ce învaţă;

- aprecierea nivelului formării grupului educaţional ca grup social.

b) Sarcini diagnostic-corective:

- diagnosticarea copiilor care intră în ciclul şcolar în ceea ce priveşte gradul de pregătire pentru activitatea de învăţare;

- controlul dezvoltării psihice în vederea prevenirii abaterilor de la normal;

- diagnosticarea tulburărilor din sfera dezvoltării diferitelor laturi ale personalităţii;

- diagnosticarea şi cercetarea diferitelor aspecte ale activităţii de conoaştere implicate în studierea diferitelor obiecte de învăţământ.

c) Sarcini de orientare şcolară şi profesională:

- informare profesională;

- diagnosticarea prezenţei calităţilor cerute de diferitele activităţi;

- consiliere profesională.

d) Oferte de consultaţii individuale (cu copiii, părinţii şi educatorii) pe probleme privind posibilităţile, aspiraţiile, apltitudinileşi comportamentele unor elevi de diferite vârste.

e) Intervenţii terapeutice şi de optimizare ale tuturor verigilor comunicării educaţionale:

- transmiterea şi recepţionarea informaţiilor;

- elaborarea planului operărilor mentale;

- formarea structurilor operaţionale speciale şi complexe ale inteligenţei;

- formarea capacităţii copiilor de a-şi dirija spre scop conduita şi de a modifica relaţiile interpersonale;

- găsirea căilor de formare la copil a capacităţilor de autodirijare ca mijloc de actualizare a rezervelor psihice personale.