Psihopedagogia Jocului

PSIHOPEDAGOGIA JOCULUI

C 1

JOCUL – VALENŢE PSIHOLOGICE ŞI PEDAGOGICE

- DEFINIRE ŞI CARACTERISTICI

Introducerea acestui curs în cadrul curricumului pentru formarea formatorilor este motivată de numeroase argumente. Rămânem deschişi oricărei opinii argumentate, fiind convinşi că „mai binele este duşmanul binelui” (Platon) şi că acesta nu poate fi realizat decât prin interferenţe, dinamism şi deschidere către alteritate. Argumentele sunt atât de natură pedagogică, dar şi psihologică (delimitarea s-a realizat cu scop doar didactic).

ARGUMENTE PEDAGOGICE

La nivelul cel mai cuprinzător al Legii Învăţământului se precizează că idealul de personalitate ce se doreşte a fi format în societatea actuală trebuie să fie una armonioasă, integrală şi creatoare. Finalitatea transpusă la nivelul didacticii practice ar echivala cu utilizarea de către formator a conţinuturilor flexibile dar şi a metodelor active (printre care şi jocul) care să-l antreneze pe copil în stilul euristic de cunoaştere. Acest adevăr „candidat la umanitate” (H. Pieron) asistă la rapide schimbări sociale şi informaţionale, trebuie să „joace” cu eficacitate rolul si statusul său social.

Dezvoltarea tehnicii a adus cu ea numeroase avantaje, însă nu lipsesc nici limitele ei. Astfel, se întrerup canale de comunicare socială, de deschidere către umanitate, se impune utilizarea metodelor ce valorizează sentimentul de apartenenţă la grup, solidaritatea, spiritul de echipă, respectarea normelor, a fair-play-ului.

Un alt argument vine în sprijinul respectării principiilor educaţiei permanente. Jocul este forma de activitate dominantă în copilărie, dar nu trebuie să lipsească de-a lungul întregii vieţi. Este necesară dezvoltarea laturii ludice a personalităţii pentru a putea privi soluţiile cu fantezie şi inventivitate.

„Jocul este însăşi viaţa.” (Edouard Claparede)

Găsiţi alte exemple!

Din perspectiva didacticii clasice se impune respectarea principiului adaptării conţinuturilor la particularităţile de vârstă ale educatului. Jocul devine mod principal de organizare a activităţilor pentru preşcolari. „A învăţa” nu reprezintă pentru el contrariul lui „a se juca”. Jocul este prezent în mediul instituţional al grădiniţei, dar continuă în toate mediile sociale în care se formează. Teoria şi metodica jocului este deosebit de importantă pentru cei care vor forma, indiferent de vârsta cărora se adresează, deoarece este un eficace mod de a înviora atmosfera pasivă din clasă. Este şi artă şi tehnică în a organiza şi desfăşura strategii de învăţare pe sistemul jocului, de aceea şi iniţierea pe care doreşte să o realizeze acest curs acoperind domeniul cunoştinţelor şi deprinderilor despre joc. Metoda jocului ajută în elaborarea procedeelor de învăţare bazate pe joc, de proiectare eficientă, respectând normele didactice.

După cum vă veţi da seama, în realitate a desfăşura un joc nu este „joacă” lipsită de importanţă şi seriozitate. Este, într-un fel, unica modalitate de predare adaptată gradului de maturitate psihică a preşcolarului. Nu trebuie supraevaluat rolul jocului în învăţare pentru alte categorii de elevi. Metoda poate fi folosită şi pentru clasele mai mari, însă nu va fi o metodă predominantă.

ARGUMENTE PSIHOLOGICE ALE JOCULUI

Cercetările psihologice au pus în evidenţă numeroase elemente psihice care se formează cu ajutorul acestei forme de activitate. Preşcolarul este considerat o personalitate în formare care gândeşte, acţionează şi aspiră spre perfecţiune. Cu toţii ne refugiem adeseori într-o lume imaginară pe care ne-o creăm plină de vise, de dorinţe ce se împlinesc, de reverie şi imaginaţie; este o lume paradisiacă unde restricţiile şi autocontrolul rigid lipsesc. Omul face dovada că poate crea o astfel de lume, începând cu vârsta de 3 ani, fără să-l înveţe nimeni. În crearea lumii imaginare omul transpune situaţia reală în imaginar. El preia selectiv realitatea după nevoi şi propriile posibilităţi. Această capacitate este destul de dezvoltată la copilul ce depăşeşte vârsta de 3 ani. Fiecare copil îşi modelează realitatea în funcţie de propriul eu. Copilul îşi poate lua anumite elemente din realitate şi le investeşte cu anumite aspecte cunoscute de el.

Jocul apelează şi la capacitatea omului de a lucra cu simboluri, semne ce sunt atribuite obiectelor, acţiunilor şi faptelor ce desemnează altceva decât sunt acestea în realitate. El operează cu reprezentări în care investeşte şi afectivitate şi raţiune, nu este un proces simplu de percepţie. De cele mai multe ori, prin joc are loc proiecţia individului în rol: copilul se joacă „de-a doctorul”, „de-a familia”, „de-a vânzătorul”, imitând cele întâmplate în realitate sau ceea ce el ar fi dorit să se întâmple.

Jocul are un rol terapeutic pentru copiii care nu au dezvoltat spiritul de iniţiativă şi curajul de a intra în competiţie. Prin joc el se eliberează de vechiul copil timid şi intră cu toate forţele în dinamismul jocului cu rol. Nu se mai teme atât de tare de cenzură deoarece personajul poate spune orice, iar reproşurile nu i se adresează lui personal.