Asistența socială a persoanelor dependente

I.Dependenţă.

Noţiuni generale.

Potrivit definitiei Organizaţiei mondiale a Sănataţii, folosirea excesivă continuă sau sporadică a drogurilor, incompatibilă sau fără legătură cu practica medicală, este considerată drept consum ori abuzz. Drogurile pot fi folosite de indivizi în mod:

- excepţional, constituind în sine operaţiunea propriu-zisă de a încerca o dată sau de mai multe ori un drog, fără a continua această practică;

-ocazional, folosire a drogurilor în formă intermitentă, fără a se ajunge pînă la dependenţă fizică şi psihică;

- episodic, folosirea drogurilor într-o anumită împrejurare;

- sistematic, folosirea drogurilor caracterizată de apariţia şi instalarea dependenţei.

Comitetul, de Experţi al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii a stabilit, în anul 1964, elementul comun – starea de dependenţă – care caracterizează abuzul de droguri, recomandînd înlocuirea termenilor de ,,toxicomanie” şi ,,obişnuinţă” cu acela de ,,dependenţă”.

Aşadar, dependenţa este o formă de consum voluntar, abuziv, periodic sau cronic de substanţe dependogene, dăunătoare atît individului, cît şi societăţii, fără a avea la bază o motivaţie medicală, spre deosebire de farmaco-dependenţele clasice, legitime, care sunt prin originea lor terapeutice ori paramedicale.

Din punct de vedere farmacologic, conform definiţiei date de Organizaţia Mondială a sănătăţii, prin dependenţă trebuie să înţelegem ,, starea psihică sau fizică ce rezultă din interacţiunea unui organism şi a unui medicament caracterizată prin modificări de comportament şi alte reacţii, însoţite totdeauna de nevoia de a lua substanţa în mod continuu sau periodic pentru a-i resimţi efectele sale psihice şi uneori pentru a evita suferinţele”.

1. Dependenţă psihică (sinonim fiind psihodependenţa) – constă dintr-o stare psihică, particulară, manifestată prin dorinţa foarte necesară şi irezistibilă a subiectului de a continua utilizarea drogului şi de a înlătura şi disconfortul psihic. Dependenţa psihică se întîlneşte în toate cazurile de dependenţă, cu anumite particularităţi, pentru fiecare drog în parte, putînd fi însoţită ori nu de dependenţă fizică şi toleranţă.

2. Toleranţa se instalează lent, are un caracter temporar, pentru că poate să dispară dacă obiectul renunţă la drogul care a provocato. Fenomenul de toleranţă se explică prin reacţia organismului faţă de efectele aceleiaşi doze de substanţă administrate în mod repetat. Încetul cu încetul organismul reacţionează mai slab, pe măsură ce are loc o adaptare funcţională. Este momentul în care ficatul neutralizează şi metabolizează drogul.

3. Dependenţă fizică - este rezultatul administrării îndelungate a unui drog. Ea se manifestă evident în cazurile cînd are loc reducerea marcantă a dozelor, întreruperea completă al administrării sau amînarea acesteia peste limitele suportabile ale organismului, situaţii, ce generează o serie de tulburări fizice. În ansamblul lor acestea îmbracă aspectul sindromului specific toxicomanilor, cunoscut sub numele de ,,sindrom de abstinenţă” (sevraj).

4. Abstinenţă nu ţine doar de simpla întrerupere a administrării drogului.

Simptomologia abstinenţei apare atunci cînd s-au epuizat rezervele trofice energetice ale organizmului, care se manifestă prin perturbări grave ale echilibrului şi ale capacităţii de reglare neuro-endocrino-umoral-metabolică-moleculară exercitată de sistemele neuromediatolilor. Simptomele de abstinenţă în toate toxicomaniile au caracterul unei hiperfuncţii compensatorii hipersimpaticotonice (energotrope) care este exprimată clinic prin dilatarea pupilară, greţuri, anorexie, hiperglicemie, intensă stare de nelinişte psihomotorie.

Sevrajul, în ceea ce priveşte anumite droguri, este nespus de greu de suportat de organism şi în această situaţie, pentru ai înlătura efectele neplăcute, consumatorul recurge la o nouă administrare. Modul de manifestare a dependenţei fizice, respectiv al sindromului de svraj, diferă în funcţie de drog, atît în ceea ce priveşte natura simptomelor cît şi intensitatea acestora. Astfel, ea este mai accentuată la opiacee şi la barbiturice, dar este moderată sau poate să lipsească la formele de dependenţă create de celelalte droguri.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii preciază încă din 1973 că riscul instalării farmaco-dependenţei la un individ rezultă totdeauna din acţiunea conjugată a trei factori:

a) particularităţile personale ale subiectului;

b) natura mediului social-cultural general şi imediat;

proprietăţile farmacologiceale substanţei în cauză, în corelaţie cu cantitatea consumată, fregvenţa utilizării şi modul de utilizare (îngerare, inhalare, fumare, injectare subcutanată sau intravenoasă).

Dependenţa care nu este dobîndită în mod accidental pe parcursul vietii individului se numeşte dependenţă naturală. Această dependenţă survine odată cu naşterea individului, în cazul în care mama sa este toxicomană. Este un trist adevăr, dar trebuie să ştim că cele mai recente victime ale abuzului de droguri sunt nou-nascuţii. Din această cauză la ora actuală, unul din zece copii aduşi pe lume riscă să decedeze ori prezintă grave malformaţii, întrucît mama sa a consumat droguri în timpul sarcinii.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii a stabilit (la 1964) că există din nefericire, atîtea tipuri de dependenţă cîte droguri sunt, acestea fiind: dependenţa de tip morfinic, dependenţa de tip cannabis, dependenţa de tip cocainic, dependenţa de tip amfetamnic, dependenţa de tip solvent etc.

Patogenia.

Mecanizmul de acţiune, farmacodinamică a drogului.

Pentru început trebuie să definim care persoană e numită ,, narcoman dependent”. Astfel este denumită persoana, viaţa şi gîndurile căreia sunt guvernate de droguri. Ea trăieste pentru a se droga şi se droghează pentru a trăi. S-a constatat că organismul unui narcoman cu ,,stagiu” de 5-6 ani, de utilizare zilnică, cu vîrsta de 22 ani se aseamănă cu organizmul unui bătrîn de 82 ani.

Din perspectiva biochimică, administrarea drogului înseamnă transmiterea permanentă a endorfinelor exogene la sistemul nervos, ceea ce uşurează creierului sinteza endogenă. Creierul, ca o sistemă destul de labilă, se adaptează destul de repede afluxului permanent de substanţe reglatoare (endorfinele exogene), mai ales în cazul administrării permanente a drogului. ,,Acomodarea” constă în aceea că celula nervoasă distruge singură în sine structurile fine responsabile de funcţionarea sa, adică celula nervoasă se ,,acomodează” unei existenţe în condiţiile unei,,tensiuni mai înalte”.

În cazul sistării bruşte a administrării drogurilor, se declanşează sindromul de abstinenţă (sevraj), care la nivel celular se manifestă prin următoarele: celula nervoasă ,,acomodată” funcţionării în condiţiile ,,tensiunii excesive”şi ,,dezvăţată” să sintetizeze singură cantitatea necesară de endorfine, ,,refuză” să funcţioneze în lipsa drogului. În locul transmiterii semnalelor armonioase, celula nervoasă începe transmiterea unor semnale haotice de alarmă-semnalele impulsurilor algice. Aceste impulsuri algice sunt un fel de ,,halucinaţii dureroase” ale creierului care nu doreşte de sine stătator să producă cantitatea de preparate reglatoare.

Din perspeciva neurofiziologică administrarea drogului duce la dereglarea conştiinţei şi controlului emoţiilor. Partea cea mai complicată şi fină a creerului uman, procesorul acestuia, neocortexul (lobii frontali), răspunde de capacitatea omului de a-şi autocontrola comportamentul.

În cazul abuzului de drog, anume neocortexul este cel care suferă. La narcoman se dereglează, în primul rind, autocontrolul şi autoaprecierea. El se supraapreciază, pierde distanţa necesară în comunicarea cu cei din jur prin adoptarea unui stil comunicaţional familiar, devine egoist. În al doilea rînd, se dereglează controlul emoţiilor. Fonul emoţional la narcomani oscilează între tristeţe şi bucurie, între dipresie şi euforie.