Asistența socială în penitenciar - intervenția asistentului social în penitenciar

Interventia propriu-zisa

A. Introducere

Pornind de la principiul ca o buna practica începe cu o buna teorie, vom insista în prima parte asupra contextului teoretic în care metodele si tehnicile prezentate în partea aplicativa îsi gasesc ratiunea.

Premisele de la care pornim în explorarea modelului teoretic sunt: nu este posibila o interventie asupra comportamentului uman fara a avea o conceptie coerenta asupra modului cum acesta se dezvolta; sunt cunoscute doua modalitati de lucru direct cu infractorii : la nivel individual si la nivel de grup. Tehnicile utilizate în ambele situatii nu pot fi definite ca fiind specifice uneia sau alteia dintre abordari, ele fiind în egala masura utilizate. Totusi, din considerente didactice, acestea vor fi prezentate separat.

B. Principii de eficienta în lucru cu infractorii.

B.1 Aspecte generale

O serie de meta-analize asupra literaturii de reabilitare a infractorilor (Andrews si altii, 1990; Gendreau si altii, 1994; Vennard si altii, 1997 ) au demonstrat ca unele programe au obtinut rezultate pozitive. Eficienta acestor programe s-a datorat în principal combinarii a patru principii: risc, nevoie, receptivitate si profesionalism (Andrews si altii, 1990 ). Pe baza acestor principii este posibila o clasificare a detinutilor pentru ca acestia sa primeasca într-un mod optim serviciile de care au nevoie.

Cele patru principii pot fi sintetizate astfel:

1. Risc – persoanele cu un nivel de risc mare trebuie sa primeasca un volum mare de servicii la o intensitate ridicata. Volumul si intensitatea programelor trebuie stabilite în functie de nivelul de risc pe care îl prezinta clientul. Studii realizate de Andrews si altii (1990 ) au demonstrat ca persoanele care prezentau un risc de recidiva scazut si care au primit un volum mare de servicii au înregistrat rezultate mai slabe decât cele care, aflate în aceeasi situatie, au primit mai putine servicii.

2. Nevoie – serviciile sau programele de reabilitare trebuie orientate astfel încât sa adreseze nevoile criminogene. Nevoile criminogene sunt nevoile asociate cu starea de infractionalitate, ca : impulsivitate, egocentrism, lispa unei locuinte sau a unui loc de munca, absenta unor abilitati de comunicare, negociere etc. Nevoile criminogene pot fi privite si ca factori dinamici ai riscului de recidiva.

Din acest punct de vedere, cele mai eficace servicii sunt cele care reduc nevoile criminogene, constituindu-se astfel si ca indicatori de performanta ai unui program.

3. Receptivitate – stilul si modul de oferire a serviciilor trebuie sa corespunda stilului de învatare si abilitatilor clientilor. Din acest punct de vedere putem oferi ca exemplu câteva axiome:

- Structura unui program trebuie sa fie ferma si clar precizata în cazul în care se adreseaza unor clienti cu slabe capacitati de conceptualizare sau imaturi emotional.

- Persoanele anxioase la contactul cu ceilalti reactioneaza slab la programe de grup care presupun schimburi interpersonale intense.

- Clientii cu o personalitate puternic orientata antisocial ( cu multiple nevoi criminogene, cu o empatie slaba etc.) au nevoie de programe intensive.

- Clientii cu un comportament aflat în permanenta cautare de senzatii tari au nevoie de programe care implica oportunitati de exprimare a energiei fizice.

- Contextul interpersonal trebuie analizat cu mare atentie. Prezenta prietenilor cu comportamente antisociale se coreleaza puternic cu delincventa. Programele eficiente s-au concentrat fie asupra izolarii acestor prieteni ( Klein, 1971 ), fie asupra neutralizarii presiunilor proinfractionale ( Andrews, 1980 ).

- Utilizarea adecvata a autoritatii si a tehnicilor modelarii si a celor specifice rezolvarii de probleme sunt cele mai eficiente în masura în care sunt aplicate într-o maniera entuziasta si participatorie.

4. Profesionalism – principiile prezentate anterior trebuie aplicate în practica de catre persoane cu o pregatire de specialitate si cu grad ridicat de angajament profesional.

In analiza lor, Antonowicz si Ross ( 1994 ) au identificat si alte principii specifice programelor performante:

1. utilizarea ca model conceptual a teoriilor cognitiv-comportamentaliste. 75 % din programele performante analizate de catre cei doi cercetatori canadieni aveau un astfel de model conceptual. Celelalte modele ( psihodinamic, sociologic etc. ) nu au obtinut rezultate la fel de bune.

2. Abordarea sistemica – 70 % din programele performante utilizau o perspectiva holista. Hollin ( 1998 ) a identificat ca înalt performante programele multimodale care aveau ca elemente cheie: rezolvarea de probleme, abiliatile sociale, managementul emotiilor si educatia morala.

3. Cele mai eficiente tehnici s-au dovedit a fi jocul de rol si modelarea. Ross si Fabiano ( 1985 ) sustin ca aceste tehnici sunt adecvate în special exercitiilor empatice, rezolvarii de probleme si consolidarii abilitatilor sociale.

Un alt principiu important identificat de Roberts ( 1995 ) este cel al lucrului în parteneriat. Pentru a demonstra necesitatea colaborarii cu alte organizatii sau institutii, Roberts a construit o piramida – numita plan organizational – care are doua orientari: la vârful piramidei este prezentata abordarea concentrata pe individ, iar la baza este descrisa abordarea care accentueaza latura comunitara a reintegrarii sociale a detinutilor.

Gill McIvor ( 1990 ) enunta caracteristicile generale ale unui program de reabilitare performant astfel:

1. se adreseaza nevoilor clientului din perspectiva rezolvarii de probleme,

2. se adreseaza celor care prezinta un risc de recidiva ridicat,

3. asigura o interventie variata – metode diverse,

4. ofera servicii concrete – nu face psihoterapie daca clientul nu are locuinta.

Structural, un program trebuie sa :

1. aiba scopuri si obiective clare, concrete, masurabile,

2. sa se deruleze într-un mediu receptiv,

3. sa promoveze schimbari simple,

4. sa fie derulat de un personal profesional si motivat,

5. sa aiba adeziunea participantilor.