Politici Sociale

1. Conceptul de politica sociala

Raspunsurile la întrebarea ,,Ce este politica sociala?” sunt variate atât în functie de autorii care abordeaza acest domeniu cât si în functie de înscrierea lor în câte un curent stiintific orientativ. În general însa raspunsurile pornesc de la un set de criterii care iau în considerare anumite elemente ce caracterizeaza conceptul de politica sociala.

Astfel, unul dintre raspunsuri încearca sa ilustreze politica sociala prin suprafetele sau domeniile în care functioneaza politica publica pe care o considera inclusa în politica sociala.

O alta varianta de raspuns porneste de la definirea proportiei (dimensiunii) politicii sociale, explicând ce o face deosebita fata de alte tipuri de politici. Din acest ultim unghi de vedere, se pare ca dificultatile privind subiectul politicii sociale sunt mai greu de depasit.

În unanimitate, autorii si cercetatorii au cazut de acord asupra enumerarii domeniilor politicii sociale ca fiind elementul fundamental al definitiei. Cu toate acestea si acest criteriu pare a fi discutabil deoarece nu se poate considera o politica oarecare ca facând parte din politicile sociale doar pornind de la trasaturile ei particulare. Adesea neglijarea unor aspecte care au un impact considerabil asupra bunastarii sociale atrag dupa sine aprecierile arbitrare care nu au nimic de-a face cu rigurozitatea stiintifica. Pentru a putea defini ce este politica sociala este necesar ca în prealabil, sa fie identificate elementele din care se compune.

În general, oricine include în categoria de politici sociale, fara pretentia unei definitii academice, trei domenii largi care în esenta se refera la individ: siguranta sociala, serviciile sociale cu caracter personal si sanatatea. Se observa în acest raspuns primordialitatea interesului individual care raporteaza politica sociala la propriile sale necesitati. În timp ce marea parte a populatiei nu se îndoieste asupra recunoasterii acestor domenii ca fiind ,,sociale”, terminologia însa declanseaza unele confuzii.

Existenta unor departamente guvernamentale specializate pe grupe de probleme si activitati nu exclude formularea închegata a unei conceptii unitare, generalizate la nivelul întregii societati, despre politica sociala. Nu trebuie pierdut din vedere nici faptul ca alaturi de stat care preia grija socialului, întreprinderile prin functiile lor sociale aduc o contributie în completare.

De exemplu, politica locuintei este considerata în multe materiale ca fiind una din componentele politicii sociale desi face parte din sectorul privat al pietei. În legatura cu acest exemplu sunt formulate numeroase întrebari referitoare la masura în care piata libera poate opera în raport cu sectorul privat si masura în care autoritatile decid destinatia locuintelor publice vor actiona în scopul satisfacerii unor nevoi sociale încalcând sau nu sectorul afacerilor particulare cu locuinte.

Exista însa în zona politicilor sociale adevarate ,,suprafete” de interes privat care nu numai ca sunt evitate pentru a nu deranja sectorul agentilor economici privati, dar mai mult sunt excluse ca ne având un caracter social – public.

Un alt exemplu îl constituie politica educationala care prin obiectivele sale se înscrie ca cea mai sociala dintre politicile sociale. Cu toate acestea, dupa unii autori, datorita faptului ca domeniul educational este unul dintre sectoarele care solicita cele mai mari cheltuieli publice cu mult peste serviciile considerate a contribui la bunastare publica, politica educationala merita mai mult sau mai putin a fi inclusa în politicile sociale.

Daca definim politicile sociale în termenii cheltuielilor publice, atunci includerea educatiei în politica sociala este consecventa unei decizii arbitrare de a defini aceasta politica sociala ca fiind cheltuielile publice ce contribuie la bunastarea publica. Apare deci o prima varianta a definitiei politicii sociale potrivit criteriului ,, finantarea unor obiective”, adica destinatia sociala a unor cheltuieli bugetare.

Alti autori, printre care T.H. Marshall dimensioneaza obiectivul fundamental al secolului XX ca fiind ,,bunastarea”. În abordarile academice franceze si engleze termenul de politici sociale se transforma în ,, administrare sociala”.

Se impune totusi o clarificare în privinta continutului de politici sociale. Este necesara diferentierea dintre continutul politicilor sociale si factorii (coordonatele) determinante ale bunastarii; aceasta deoarece nu orice politica sociala conduce la bunastare (daca o analizam la nivel individual) nu este rezultatul unei anumite politici sociale.

A egala obiectivele politicii sociale cu coordonatele bunastarii pare sa confere un aspect de acceptare tacita a ideologiei particulare, de altfel, despre statul bunastarii, conceptie care se manifesta în mod diferit de la un autor la altul, sau de la un curent la altul.

Multiple discutii recente despre politicile sociale sugereaza faptul ca politica bunastarii este promovata nicidecum în scopuri umanitare, pentru satisfacerea nevoilor populatiei, ci mai curând ca raspuns la manifestarea unor nemultumiri sociale.

În conceptia unor autori, cheia întelegerii configuratiei politicii de siguranta si protectie sociala consta în complexul de functii care servesc ordinea politica si sociala, mentinerea acestei stari lipsite de conflicte si tensiuni. Asa se si explica de altfel sustinerea deosebita din toate punctele de vedere institutional si financiar a acelor segmente de politica sociala care contribuie prin suprafata lor de actiune la ,, calmul si siguranta sociala”.

Evidenta istorica subliniaza faptul ca tipurile de întelegere, acorduri, angajamente de politica sociala sunt cu preponderenta initiate în perioadele de stopari sau dezordini civile produse de somajul în masa, fiind apoi abolite sau reduse când stabilitatea politica se reinstaureaza. Acesta este punctul de vedere împartasit în general de masele populare care considera ca în perioadele de framântari politice, politica sociala a guvernului devine progresiv mai responsabila, mai umana, mai generoasa.

În mod particular, curentele marxiste considera ca societatile capitaliste avansate cer ca infrastructura politicilor bunastarii sa ajute la mentinerea ordinii publice. Se încearca atfel instrumentalizarea politicilor sociale în sens ideologic.

În acest context apare o alta configuratie a bunastarii. Capitalismul bunastarii, cum este supranumit de orientarile marxiste, promoveaza tenta peiorativa a termenului de bunastare. Politicile care promoveaza bunastarea sunt explicate în termenii ,, controlului social”; ele devin masuri de combatere ale dezechilibrelor sociale alaturi de politica penala si cea politieneasca.

Exista în aceasta directie doua interpretari extreme privind originea politicii sociale. Joan Higgins (1981) sugereaza ca ambele conceptii (liberala si colectivist – marxista) se situeaza deasupra modelelor rationale ale actiunii politice în care actorii sociali au motive si sunt capabili sa dea o nuanta acestor politici care sa reflecte cu acuratete intentiile lor.

Studiile contemporane în acest domeniu aduc în discutie relatia dintre cele doua categorii de implicati în politica sociala si implementatorii politicii sociale. Intre acestia se manifesta un sistem de relatii care pornesc de la scopurile extrem de diferite si amestecate ale celor care pot influenta politica sociala. Importante se profileaza a fi consecintele interventiilor deoarece la oarecare input-uri, output-urile sociale pot fi neprevazute si chiar nedorite. Unele politici sociale, prin continutul lor invoca necesitatea unor ajustari marginale fata de unele situatii anterioare, motivatia fiind nevoia de corectare a consecintelor negative a politicilor prevazute.