Sociologia Educației

CAPITOLUL I

ORIGINILE SOCIOLOGIEI EDUCATIEI

1. Educatie si societate – cadru general

Sociologia educatiei – asa cum ne spune si numele ei – s-a nascut la confluenta sociologiei cu pedagogia. Sociologia si pedagogia sunt discipline autonome, dar la fel de adevarat este si ca amândoua provin din filosofie. Sociologia si pedagogia comunica nu numai la nivelul originii, legatura lor este de ordinul prezentei: traim cu totii în societate, iar societatea ne formeaza permanent si într-un anumit fel. Asadar – permanenta si specificitate: faptele sociale au efecte formative asupra indivizilor, grupurilor sociale si societatii în ansamblul ei, actiunea educativa are caracter social atât prin obiectivele ei cât si prin faptul ca ea reclama cu necesitatea prezenta actorilor sociali si a altor elemente structurale. Profesorul Liviu Plugaru vedea relatia dintre societate si educatie în termeni logici: în aceasta ordine de idei societatea si educatia ar stabili reciproc o relatie de echivalenta sau, mai curând, ele ar alcatui un adevarat continuum bidimensional (utilizând limbajul specific al teoriei relativitatii) (Liviu Plugaru, Introducere în sociologia educatiei, Ed. Psihomedia, Sibiu, Brasov, 2004, pp. 13-14).

De aici nu rezulta ca sociologia si pedagogia merge pe drumul pierderii individualitatii proprii: fiecare dintre cele doua are o specificitate proprie, relatia dintre ele este una între termeni apropiati, dar distincti.

Educatia are vârsta omului, ca si autoeducatia. Omul s-a supus, înca de la început, influentelor mediului sau de trai si a celui de lânga el. De la început omul a comunicat si a simtit, a procesat informatiile provenite din exterior si le-a prelucrat prin intermediul experientei proprii. Limbajul a dat omului posibilitatea de a-si comunica gândurile si scopurile urmarite. Comunicarea este o premisa indispensabila a coeziunii sociale, coeziunea sociala este ea însasi o premisa a mai bunei administrari a naturii si a atingerii unor nivele superioare de bunastare.

Educatia este un element indispensabil al existentei socio-umane. Ea este un proces în derulare, un element fara de care existenta fiintei umane nu poate fi conceputa. Ioan Nicola vedea în educatie un fenomen ontic apartinând sistemului social, cu rol activ si transformator. Paul-Henry Chombar de Lauwe concepea educatia într-un cadru social, configurând-o prin prisma întâlnirii omului cu societatea: „Daca educatia nu ar fi organizata într-un mod represiv, copilul ar putea, înca din cea mai frageda copilarie, sa actioneze în timp ce primeste educatia si sa contribuie la transformarea mediului social care-l formeaza. Educatia poate fi conceputa într-un mod mai larg ca o întâlnire între individ si societate, si întreaga viata sociala poate fi marcata de acest schimb permanent” (Cultura si puterea, trad. rom. de Rola Mahler, Ed. Politica, Bucuresti, 1982, p. 75). P. H. Chombart de Lauwe consemna ca libertatea de care dispune omul nu se exercita în vid, ci ea apare pe terenul practicii si al actiunii, ea este asociata comunicarii, dialogului, relatiei sociale, comunitare. Ioan Nicola vorbea de un „transfer neîntrerupt de informatii de la societate la individ”, procesul educational fiind abordat din perspectiva sistemica ca relatie de dependenta a elementului uman fata de sistemul social (Ioan Nicola, Pedagogie, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1992, p. 13).