Sociologia Opiniei Publice

Elogiul si defaimarea opiniei

Din cele mai vechi timpuri fenomenul pe care am putea sa îl numim astazi “opinie publica” a fost valorizat atât pozitiv, cât si negativ. Ambivalenta aceasta nu este întâmplatoare. Ideologia si conceptiile despre guvernare au facut ca mari gânditori (filosofi, politologi, psihologi sau sociologi) sa elogieze opinia publica sau, dimpotriva, sa blameze „vocea poporului” pentru inconsistenta ei.

1.1. În Antichitate, opinia publica “exercita cenzura colectiva a comportamentului particular” (Veyne, 1985/1994, 174). Cu sapte sute de ani înaintea erei noastre, poetul grec Hesiod compara “opinia publica” cu un tribunal si discursul ei cu destinul (Munci si zile). Mai târziu, în perioada sclavagista, la Roma cântecele anonime insultatoare, acele carmen famosum, pamfletele fara pudoare (libelli) si satirele nu ocoleau pe nimeni, nici chiar pe împarati (dupa moartea lor … ). Hotarârile importante pentru familiile nobiliare (pedepsirea copiilor în virtutea autoritatii paterne, repudierea sotiei nedemne etc.) erau luate în urma sfatuirii cu egalii si prietenii. Sfatul prietenilor - constiinta colectiva - functiona ca o instanta de cenzura colectiva legitima, numita reprehensio. O dovada a institutionalizarii sfatului prietenilor o constituie faptul ca renuntarea la o persoana devenita non grata se facea în mod solemn, prin trimiterea unui mesaj explicit (renuntiare amicitiam). Istoricul francez Paul Veyne conchide ca în Imperiul roman “ Viata publica este supusa vointei membrilor clasei stapânitoare, iar viata privata, opiniei lor” (Veyne, 1985/1994, 180). În cetatea antica, la Roma ca si la Atena, în adunarile publice, formate din cetateni cu drepturi politice (plebea era exclusa), se decidea interesul general. “Intr-o vreme când discordiile erau frecvente, legea ateniana nu-i îngaduia cetateanului sa ramâna neutru; el trebuia sa lupte fie de o parte, fie de cealalta; împotriva celui ce voia sa nu se amestece în asemenea certuri si sa ramâna netulburat, legea rostea o pedeapsa severa: pierderea dreptului de a fi cetatean” – mentioneaza marele istoric al lumii antice, Fustel de Coulanges (1864/1984, 1, 52), reluându-l pe Plutarh din Cheroneea (c. 46-120 e.n.) cu ale sale Vieti paralele, în care a reunit 46 de biografii ale oamenilor de stat greci si romani. Anticii au descoperit ca “pentru a sti care este interesul general era nevoie sa afli parerea tuturor” (Coulanges, 1864/1984, vol. 2, 176). Astazi votul a devenit principala metoda de guvernare.

Filosoful grec Platon (427-347 î.e.n.) a opus opinia (gr. doxa) cunoasterii autentice (gr. logos). În dialogul Menon se arata ca deosebirea dintre una si alta o reprezinta “legatura cauzala”. Parerile “o iau la picior si zboara astfel din sufletul omului; de aceea si pretul lor nu-i prea mare cât timp nu le legi cu lantul unui rationament” (Platon, 1996, 385). Desi “adevarata parere nu-i mai putin folositoare decât stiinta”, aceasta din urma este pretuita mai mult. Oamenii politici cârmuiesc bine statele calauziti de “parerea cea dreapta” si “spun adevarul, însa fara sa-si dea seama de cele ce spun” (ibidem). In Republica, Platon a remarcat cel dintâi locul dorintelor cetatenilor în sistemul de guvernare. Întrucât cetatenii nu pot întelege complexitatea actului de guvernare, casta conducatorilor nu ar trebui sa ia în considerare atitudinile maselor, incapabile de o cunoastere autentica a vietii sociale. Singuri filosofii ar fi capabili sa fundamenteze regulile guvernarii. În aceeasi lucrare Platon a aratat ca opinia are un domeniu diferit de cel al stiintei si a plastat opiniile între cunoastere si necunoastere.

“Opinia n-ar fi, deci, nici necunoastere, nici cunoastere?

Se pare ca nu.

Dar oare ea este în afara acestora, depasind fie cunoasterea prin claritate, fie necunoasterea prin neclaritate?

Deloc.

Asadar, - am spus eu – opinia ti se pare a fi mai întunecata decât cunoasterea, dar mai luminoasa decât necunoasterea?

Chiar asa.

Atunci ea se afla în intervalul cuprins de cele doua?

Da.” (Republica, 478 e).

Aristotel (382-322 î.e.n.), stralucitul discipol al lui Platon, a consacrat ideea de om ca “fiinta sociala” (gr. zoon politikon) si a aratat ca pentru guvernare este nevoie sa se cunoasca dorintele cetatenilor, liber exprimate. Aristotel, acceptând ca fiecare individ poate gândi mai slab decât un expert, si-a exprimat convingerea ca toti cetatenii laolalta pot gândi mai bine decât un expert si ca dezbaterile publice si discutiile dintre persoanele libere reprezinta fundamentul guvernarii populare. Este de retinut si faptul ca stagiritul (Aristotel s-a nascut în orasul Stagira) a introdus ideea superioritatii opiniei publicului fata de opinia individului (cf. Yeric si Todd, 1989, 6).

Filosoful stoic, scriitorul si omul de stat roman Lucius Annaeus Seneca (c. 4 î.e.n.- 65 e.n.), care a influentat crestinismul timpuriu, scria: “Credeti-ma, glasul poporului este Divin”. Nu întâmplator omul politic, generalul si scriitorul Caius Iulius Caesar (100 – 44 î.e.n.) a decis în anul 59 î.e.n. sa-¬i informeze pe cetatenii Romei despre treburile cetatii, publicând Acta diurna. El a trecut si în acest sens Rubiconul, fiind la originea presei cotidiene de azi. În Imperiul roman opinia publica era pretuita si, ca atare, trebuia cucerita. Asa se explica înflorirea exceptionala a artei oratorice, al carei stralucit exponent a fost Marcus Fabius Quintilian (c. 35 – 96 e.n.) cu ale sale 12 carti, reunite sub titlul De institutione oratoria.

1.2. În Evul Mediu, dictonul vox populi, vox Dei elogia opinia publica. Istoricul si omul politic florentin Niccolo Machiavelli (1469-1527), cel care s-a referit primul la opinia publica în sensul modern al termenului, considera ca aceasta joaca un rol important în sustinerea sau distrugerea puterii politice. Apreciind opinia publica drept un factor care serveste atât intereselor indivizilor, cât si binele colectiv, statul, Niccolo Machiavelli avertiza ca puterea nu trebuie sa ignore ceea ce numea opinione universale, commune opinione sau publica voce. În lucrarea Principele (1516), omul politic italian sustine ca interesele si forta, nu principiile morale, dicteaza politica si ca pentru guvernare este important ca acestea sa merite afectiunea poporului, pentru ca el este „cel mai tare si cel mai puternic” (capitolul XIX). Niccolo Machiavelli a vazut în opinia publica, ce poate fi manipulata, un sprijin pentru guvernare. Jean Stoetzel (1943, 389) apreciaza ca, în viziunea marelui om politic florentin, arta politica trebuie sa respecte doua principii: a) opinia publica este autoritatea care sanctioneaza puterea; b) arta de a guverna comporta o anumita maniera de raportare la opinia publica. Subordonarea fata de ea are limite, de exemplu, în domeniul financiar si în problemele razboiului. In general, puterea politica nu trebuie sa manifeste indiferenta fata de opinia publica.