Sociologie

Tema 1. Obiectul sociologiei. Specificul perspectivei sociologice. Teme majore. Postulate şi principii teoretico-metodologice

Obiective: - prezentarea conceptelor şi noţiunilor cheie ale disciplinei

- cunoaşterea principalelor perspective teoretice ale sociologiei

Noţiuni cheie: simţul comun, realitate socială, actor social, individualism metodologic, neutralitate axiologică, explicaţie, comprehensiune

Bibliografie minimală:

Anthony Giddens, Sociologie, Bic All, Bucureşti, 2000, p. 9-24

Achim Mihu, Introducere în sociologie, Dacia, 1992, p. 7-82

Traian Rotariu, Petru Iluţ (coord.), Sociologie, Mesagerul Transilvan, Cluj-Napoca, 1996, p. 5-34

Simţul comun sau „raţionalitatea eronată”

Fiecare dintre noi observăm şi interpretăm realitatea socială zi de zi. Cu toţii ne angajăm în speculaţii şi discuţii despre cauzele şi consecinţele fenomenelor şi proceselor ce le întîlnim şi influenţează viaţa noastră cotidiană. Din perspective individuale, unul şi acelaşi fenomen, acelaşi proces produce semnificaţii diferite. O casă este privită şi interpretată diferit de un arhitect, constructor, hoţ, artist, expert în demolări, cumpărător. La fel autorul unui accident, poliţistiul, victima şi pietonul vor privi în mod diferit infracţiunea, regulile de circulaţie sau legea.

Perspectivele individuale sunt întotdeauna parţiale, fiindu-le imposibil să cuprindă toate laturile şi implicaţiile fenomenelor şi proceselor sociale. Dar sunt obligatorii pentru a organiza observaţiile, înţelege semnificaţia datelor şi pentru a ne ghida comportamentul şi acţiunile.

Perspectivele individuale sunt rezultatul propriei experienţe a informaţiilor şi ideilor transmise de „ceilalţi semnificativi”. Dar ele sunt condiţionate foarte adesea de simţul comun. Între simţul comun şi ştiinţă nu există întotdeauna opoziţie, dar recursul la experienţa ocazională şi la speculaţia derivată din tradiţie diferă esenţial de apelul la cunoştinţele oferite de ştiinţă şi de aplicarea metodei ştiinţifice.

Cele mai răspîndite principii ale simţului comun sunt:

- verificarea pshihologică: enunţul descriptiv este considerat adevărat dacă are suportul autorităţii, este confortabil sau familiar. Autoritatea- accentul cade pe cine spune: prestigiu, putere, isteţime, încredere personală. Confortabilitatea: acceptăm enunţul care ne place. Familiaritatea: acceptăm enunţurile familiare, pe care le ştim sau auzim frecvent (exemplul conţinuturilor media).

- Principiul definiţiei verbale: conceptele enunţurilor descriptive sunt definite în termeni strict verbali. Verificarea adevărului este evitată prin utilizarea conceptelor vagi (o mare armată va fi înfrîntă), legarea unui concept vag de unul precis, de unde rezultă enunţuri circulare.

- Suprageneralizarea: trecerea de la o concluzie oarecare la o generalizare cît mai largă posibil.

- Evitarea confirmării- refuzul ideilor altora sau a comparaţiilor nefavorabile cu propriile noastre idei. Două căi: diferenţiere, reinterpretarea ideii (raţionalizări pentru a reduce disonanţa cognitivă),

- Judecata ilogică, utilizarea subterfugiilor de gîndire atunci cînd observaţiile obţinute în cercetare contrazic concluziile noastre. Expresia: excepţia confirmă regula. Un alt exemplu: eroarea jucătorului.

- Credulitatea naivă: abandonarea spiritului critic în judecarea informaţiilor.

Naşterea sociologie a însemnat punerea sub semnul întrebării a simţului comun în abordarea şi interpretarea fenomenelor şi proceselor sociale cu care suntem confruntaţi.

Sociologia este ştiinţă şi în acelaşi timp conştiinţă de un fel deosebit.

Ştiinţa: proces, prin care urmărim să cunoaştem realitatea aşa cum este

Produs: rezultatul aceea ce s-a aflat pînă acum

Paradigmă etică: comunitate guvernată de imperativele universalismului, comunalismului (caracterul public), dezinteres ( nu propagandă), scepticism organizat.

Sociologia este ştiinţă, fiindcă respectă elementele de bază ale metodei ştiinţifice:

- explicaţii şi interpretări fundate pe observaţii concrete, factuale

- explicaţiile, teoriile, interpretările ce vin în contradicţie cu teoriile anterioare trebuiesc respinse.

- Mărturiile ştiinţifice provin din surse competente.

- În condiţii constante, acelaşi fapt trebuie să fie observat de indivizi diferiţi.

- Observaţiile se repetă şi confirmă

- Dovada ştiinţifică asigură baza pentru prezicerea cu a anumită precizie a repetării unui fapt.

- Nu există adevăruri absolute.

Într-o manieră simplificată, sociologia poate fi definită ca fiind studiul sistematic şi sceptic al societăţii umane (Macionis, Plummer, 1998).

Observaţie: termenul „sceptic” sintetizează cerinţa de obiectivitate şi nepartizanat ideologic. Studiul trebuie să fie nenormativ. Interogaţiile legitime ale unui sociolog sunt „ce se întîmplă?” şi „de ce se întâmplă?”. „Ce trebuie să se întâmple?” este o interogaţie explicit normativă şi este specifică activistului sau ideologului.

În ceea ce priveşte specificul perspectivei sociologice, Peter Berger (1963) menţionează două trăsături esenţiale: aceea de „a vedea generalul din particular” şi capacitatea de „a vedea ceea ce este neobişnuit în familiar”. Sociologii identifică paternuri generale ale vieţii sociale în comportamentul unor indivizi particulari. Recunoscând unicitatea indivizilor, sociologii recunosc că societatea acţionează în mod diferit asupra unor categorii diferite de persoane (copii comparativ cu adulţi, femei faţă de bărbaţi, bogaţi-săraci). Gândim sociologic atunci când conştientizăm cum categoria generală căreia îi aparţinem modelează experienţele noastre de viaţă. Pe de altă parte, conform lui Peter Berger prima înţelepciune a sociologiei este aceea de a şti că lucrurile nu sunt ce par a fi. Aceasta presupune renunţarea la ideea familiară că comportamentul uman este dora o problemă de decizie individuală a acestora şi acceptarea ideii că societatea ghidează gândurile şi dorinţele noastre.

Exemplu: De ce aţi ales să urmaţi o facultate- A gândi sociologic înseamnă a observa că pentru foarte mulţi oameni a urma o facultate este o decizie imposibilă

Fundamentul perspectivei sociologice constă în înţelegerea subtilă, dar complexă şi profundă a modurilor în care vieţile noastre reflectă experienţele noastre sociale. Sociologia investighează legătura dintre ceea ce face societatea din noi şi ceea ce facem noi înşine din noi. Activitatea noastră configurează lumea în care trăim, fiind în acelaşi timp structurată de această lume (Giddens, 2000, 14)

Constituirea sociologiei ca ştiinţã

Sociologia s-a nãscut ca demers ştiinţific al socialului în a doua jumãtate a secolului XIX reprezentînd un rãspuns epistemic la intersectarea mai multor mutaţii şi condiţii de ordin economic, social, politic şi intelectual. Acestea din urmã nu sunt deloc ultimile ca importanţã, ele fiind într-un fel anterioare celorlalte. Astfel cã sociologia a apãrut ca proiect intelectual epistemologic încã prin lucrarea francezului A.Comte (1798-1857) intitulatã Cours de philosophie pozitive,prin care în 1838 se şi introduce termenul de "sociologie". Pledoaria lui Comte era cã şi abordarea societãţii este necesar a fi pusã sub semnul studiului pozitiv al faptelor, în spiritul şi cu metode identice sau analoge celor din ştiinţele naturii. Era imperioasã trecerea de la speculativ şi normativ, la concret şi descriptiv, explicativ şi predictiv, de la ce ar trebui sã fie, la ceea ce este, şi e previzibil sã fie, de la deducţia purã despre om şi societate la cercetarea efectivã, la observaţie riguroasã, înregistrare, numãrare. Si în sociologie teoriile sunt adevãrate teorii dacã se întemeiazã pe fapte.