ONU și Gestionarea Crizelor

VOCATIA OSCE - PREVENIREA CONFLICTELOR

Dupa încheierea perioadei de confruntare, specifica Razboiului Rece, esenta proceselor care au loc în Europa vizeaza asigurarea securitatii democratice pe continent. În acceptia unanima a popoarelor europene, prin securitate se întelege relativa absenta a amenintarii. Securitatea se bazeaza atât pe stabilitatea politica, cât si pe cea militara. Stabilitatea politica presupune inexistenta unei motivatii pentru conflict armat la nivel politic, fie pentru ca nu exista tensiuni majore care sa conduca la o reglementare militara, fie pentru ca reglementarea pasnica a conflictelor a devenit un model regulat si acceptat pentru relatiile internationale. Securitatea europeana va fi cel mai bine servita daca atât stabilitatea politica, cât si cea militara sunt consolidate. Urmarind acest obiectiv major pentru linistea continentului, atât de încercat în secolul XX, tarile europene au initiat discutii pentru crearea unui organism care sa le permita realizarea pacii si stabilitatii.

Actuala Organizatie pentru Securitate si Cooperare în Europa (OSCE) este rezultatul asa-numitului “proces de la Helsinki “ care, initial, a fost de fapt un forum de dialog si negocieri multilaterale între Est si Vest, sub numele de Conferinta pentru Securitate si Cooperare în Europa (CSCE). Istoria CSCE a cunoscut doua etape. Prima între 1975 si 1990 care constituie si doua momente de transformare fundamentala a acesteia : începutul perioadei - semnarea Actului Final de la Helsinki, consfintind functionarea CSCE ca un proces de conferinte si reuniuni periodice, si sfârsitul acesteia prin adoptarea la Paris a Cartei pentru o noua Europa, în 1990. Conferinta la nivel înalt de la Paris, din 19-21 noiembrie 1990, a marcat începutul institutionalizarii CSCE, ca urmare a necesitatii de adaptare la schimbarile petrecute în Europa si la cerintele perioadei Post – Razboi Rece.

“Carta de la Paris pentru o noua Europa“, semnata la nivel înalt în noiembrie 1990, a marcat un moment crucial în istoria CSCE, care a dus la transformarea sa într-o organizatie internationala institutionalizata de dialog si negocieri, cu o structura operationala. Evolutiile pe planul securitatii europene au impus schimbari esentiale atât în privinta structurii si caracterului institutional al procesului conceput la Helsinki, cât si al rolului acesteia. Lucrarile pregatitoare si negocierile au durat pâna în decembrie 1994 când s-a decis schimbarea statutului si, în consecinta, a denumirii CSCE în Organizatia pentru Securitate si Cooperare în Europa ( OSCE ). Semnificatia si impactul sau asupra evolutiei pe continentul european sunt fara precedent, marcând încheierea oficiala a Razboiului Rece. Importanta acestui eveniment istoric este consacrata si de adoptarea unor documente de importanta majora în domeniul dezarmarii : Tratatul privind reducerea armamentelor conventionale în Europa, Declaratia statelor membre ale NATO si ale Tratatului de la Varsovia privind nerecurgerea la forta si la amenintarea cu forta, Acordul asupra unui pachet de masuri de încredere si securitate. A fost definit, de asemenea, obiectivul edificarii unei Europe a democratiei, pacii si unitatii, prin asigurarea securitatii, dezvoltarea unei cooperari largite între toate statele participante si promovarea drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului.

În viziunea OSCE, securitatea democratica reprezinta un concept integrator care pune în evidenta relatia dintre necesitatea de a crea un spatiu european si imperativul consolidarii ansamblului de valori al întregului proces de unificare a Europei, bazat pe drepturile omului, statul de drept si pluralismul politic. În practica aceasta presupune realizarea a doua conditii:

- asigurarea securitatii democratice în toata Europa trebuie sa constituie obiectivul esential al activitatii, de care depinde eficienta acesteia,

- securitatea democratica e în conexiune directa cu stabilitatea pe continent- afirmarea uneia contribuie la consolidarea celeilalte.

Construirea unei Europe a democratiei, pacii si unitatii presupune ca rezultatul eforturilor si actiunilor desfasurate în cadrul OSCE sa conduca la o asemenea situatie în care toate tarile participante sa devina membri egali ai institutiilor si aranjamentelor existente, sa asigure o securitate egala tuturor statelor. Iata de ce se actioneaza pentru identificarea cailor si mijloacelor prin care principiul securitatii egale a statelor, care constituie una din liniile de forta ale Aliantei Nord-atlantice, conferindu-i acestei organizatii coerenta necesara, sa fie extins la nivelul întregului continent.

Interdependenta dintre politica de securitate

si cooperare-confruntare

Realizarea securitatii si prevenirea razboaielor se pot obtine - în conceptia OSCE - pe doua cai diferite, una bazata pe confruntare si alta bazata pe cooperare. În cadrul abordarii bazate pe confruntare, primul mijloc (si, se poate spune, mijlocul traditional) este auto-apararea individuala sau colectiva, îndreptata împotriva unui agresor care provine din afara sferei proprii de interese. Are un caracter strict de confruntare, bazându-se fie pe aparare, în sensul traditional, fie pe descurajare. Aliantele pentru aparare colectiva au fost îndreptate în numeroase cazuri împotriva unui viitor adversar, mai mult sau mai putin definit (vezi Tratatul de la Varsovia si NATO). O cale mai sofisticata de aparare se realizeaza prin securitatea colectiva, care nu mai este îndreptata împotriva unui adversar identificat, ci împotriva oricarui agresor potential din sistem.

OSCE promoveaza, însa, cu mai multa insistenta, numai politica de securitate bazata pe cooperare care presupune renuntarea la orice idee de a impune stabilitatea prin mijloace de confruntare. Actiunile si obiectivele sale sunt subordonate scopului stimularii cooperarii, în vederea prevenirii conflictelor în sfera politica si reducerii pericolului confruntarii armate. În situatii de criza, politica de securitate bazata pe cooperare urmareste, evitarea escaladarii conflictelor potentiale prin identificarea timpurie a acestora, promovarea deschiderii si a transparentei. Este evident, deci, faptul ca politica de securitate bazata pe cooperare nu îsi propune sa impuna nimic, ci solicita cooperarea tuturor si nu necesita nici un fel de structuri speciale pentru luarea de decizii împotriva unuia sau mai multor state.