Bazele științei politice

III. NOTE DE CURS

BAZELE STIINTEI POLITICII

Politica şi puterea.

Aristotel definea omul drept “animal politic” (Politica - Casa şcoalelor, Cartea 1, 1924). Acolo unde viaţa socială este mai complicată se impune reglementarea ei. Aşa apare politica. Jakub Karpinski – mare sociolog polonez ce şi-a desfăşurat activitatea la Facultatea de Stat din New York şi la Universităţile Paris VIII şi Paris X – defineşte politica drept coordonare conştientă a treburilor publice. Politica, spune acesta este domeniul puterii. Sfera puterii depinde de mijloacele de realizare: întotdeauna limitate, oricât de variate ar fi, creând astfel probleme clasei politice.

Max Weber defineşte puterea ca fiind capacitatea de a-ţi impune voinţa în cadrul unei relaţii sociale, în pofida unor rezistenţe întâmpinate şi indiferent de factorii ce determină această capacitate.

În Dicţionarul politic (1993), Sergiu Tămaş defineşte politica drept “activitatea de guvernare a societăţii prin decizii ce se referă la direcţionarea dezvoltării spre anumite obiective, mobilizarea şi alocarea resurselor necesare, asigurarea stabilităţii sociale, promovarea schimbării şi inovării, reglarea raporturilor unui stat cu mediul internaţional” (p.207). H.Laswell ca şi Karpinski, dă o interpretare mai largă, văzând în actul politic activitatea legată de exercitarea puterii. În prima accepţiune, dată de către Tămaş, politica este rezultatul convieţuirii oamenilor şi al faptului că resursele disponibile pentru a satisface nevoile şi dorinţele lor sunt limitate. Drept urmare, sunt necesare decizii cu privire la modul de alocare autoritară a valorilor în societate şi diviziunea activităţilor între cei ce decid şi cei ce execută.

În varianta propusă de Laswell şi respectiv, Karpinski, funcţionarea puterii instituite în toate formele de organizare umană se exprimă prin acte de decizie, produsul acestora fiind “politicile” ce urmează să se execute la nivelul guvernării societăţii, conducerii întreprinderilor economice şi financiare, funcţionării unui partid, sindicat sau altă organizaţie (culturală, religioasă etc.). Am ajuns astfel la distincţia ce trebuie făcută pe de o parte, între politica înţeleasă în manieră weberiană ce se referă la modul de dobândire şi menţinere al puterii, şi pe de altă parte, politica văzută ca activitate, ca practică prin care se urmăreşte realizarea scopurilor propuse (scopul originar şi fundamental fiind acela al menţinerii şi păstrării puterii).

În majoritatea limbilor există diferenţieri semantice vizavi de conceptul de “politică”. În limba engleză, această distincţie este operaţională sub forma Politics – Policy : Politics se referă la dobândirea si menţinerea puterii (lupta pentru putere, pentru diferitele poziţii publice cheie sau de influenţă); policy se referă la activităţile politice din diferite domenii (respectiv alegerea politicii de urmat în diferite domenii concrete ale vieţii sociale). În cazul politics sau politique in limba franceză, se cer capacităţi sociotehnice si psihotehnice cu caracter general, să ştii cum să-ţi consolidezi forţa şi poziţia, cum să dobândeşti popularitate şi mijloace de acţiune, cum să-i atragi pe cei indiferenţi, cum să-i combaţi pe adversari şi cum să închei alianţe” (Karpinski, 1992/1993, 6). În cazul englezescului policy, în limba franceză, „les politiques publiques”, sau în limba română „politici sociale”, persoanele implicate în sistemul de activităţi sunt obligate să aibă competenţe în acel domeniu concret al vieţii sociale în care activează.

În cadrul acestui prim capitol ne-am propus să reconstruim câmpul semantic al câtorva concepte referitoare la politică, respectiv acţiunea, puterea, legitimitatea, constrângerea şi consensul, urmând apoi să caracterizăm politica şi politica socială. Pasul următor îl reprezintă definirea şi găsirea temeiului libertăţii, egalităţii si dreptăţii în politică. În final vom aborda, schematic, conceptele de conştientizare politică, economică şi culturală, valori politice, cultură politică, socializare politică, clase sociale, clientelism politic şi, nu în ultimul rând, conducerea şi etica politică. Abia în momentul în care aceste concepte vor fi pe deplin înţelese putem trece la pasul al doilea – în capitolul următor – de analiză a doctrinelor politice şi a regimurilor politice, precum şi a rolului guvernelor în gestionarea situaţiilor de criză politică.

În privinţa instrumentelor conceptuale – categorii logice care îi ajută pe cercetători să-şi reprezinte inteligibil fenomenele pe care le studiază Mattei Dogan subliniază : „ele (conceptele politice n.n.) sunt la fel de puţin observabile ca şi primele particule microscopice imaginate de Democrit sau Anaxagoras. Nu poţi vedea clasele sociale, nu poţi vedea charisma. Nu poţi decide, deschizând pur şi simplu ochii, dacă puterea trebuie analizată ca dominaţie, cum a făcut Parsons” (1990/1993, 28). În această direcţie, R.Holt si J.M.Richardson afirmă : „conceptele nu sunt judecate prin adevărul sau falsitatea lor, ci prin utilitatea lor teoretică”. (1970, 24)