Fascismul

De ce a apărut fascismul în Italia ? este o întrebare centrală pentru cei care se ocupă de analiza secolului XX. Faptul că fascismul s-a afirmat mai întâi în Italia,

precedând cu mai mult de 10 ani nazismul în Germania, a făcut ca acestei probleme să

i se acorde o si mai mare atenŃie.

Istoricii cu convingeri liberale consideră că fascismul este o aberaŃie si un

accident nefericit al istoriei italiene. Progresul real al statului liberal din 1870 –

consolidarea unităŃii Italiei, cresterea economică, reforma socială, regimul

parlamentar – a fost distrus de socul primului război mondial si de cumplitele lui

urmări sociale si economice. Pentru acesti analisti, regimul pre-fascist a reprezentat o

perioadă de stabilitate.

Pentru istoricii de stânga, fascismul a fost rezultatul esecului total al noului

stat italian. În viziunea lor, regimul liberal a fost impus poporului italian, iar acest

regim nu a făcut nici o încercare să reprezinte masele sau să le implice în viaŃa

politică. Regimul liberal, departe de a asigura libertăŃi politice, a folosit cu bună

stiinŃă represiunea împotriva protestelor populare, în timp ce politica era accesibilă

numai unei elite bogate, care nu se consacra binelui public, ci urmărea mai degrabă

puterea personală si câstigul financiar.

Istoricii de stânga consideră că afirmarea fascismului în Italia s-a datorat în

mare măsură complicităŃii liberale, acordând o mare importanŃă faptului că regele,

sfătuit de fruntasii liberali, i-a cerut lui Mussolini să devină prim-ministru si că, în

primii ani, Mussolini a fost sprijinit de majoritatea liberalilor.

O scoală radicală (din care face parte Denis Mack Smith, istoric important

care s-a ocupat de istoria modernă a Italiei) pune la îndoială punctul de vedere liberal

asupra Risorgimento-ului si unificării Italiei ca fiind o mare miscare populară

naŃională, afirmând că, de fapt, majoritatea populaŃiei era indiferentă faŃă de lupta

pentru ‚libertate’, nejucând nici un rol în unificare.

În consecinŃă, regimul liberal a fost regimul unei minorităŃi, al unei elite

liberal-conservatoare care credea si lupta pentru unitatea Italiei, dar care nu avea

încredere în proprii conaŃionali. Guvernul liberal nu a reusit să implice masele în

problemele noului stat, dar slăbiciunea regimului s-a combinat cu atitudinea

necooperantă a catolicilor, precum si cu retorica revoluŃionară a stângii. Astfel, vina

pentru apariŃia fascismului, nu o poartă numai liberalii.

Dacă esecul liberalilor si ascensiunea fascismului reprezintă problema

centrală, o problemă la fel de importantă este si cea privitoare la natura fascismului.

Alte întrebări fundamentale sunt : Cât de ‚nou’ sau ‚unic’ a fost fascismul ? Cine erau

susŃinătorii lui ? Cât de adânc a pătruns fascismul în economia si societatea italiană ?

Primul război mondial a avut consecinŃe devastatoare pentru regimul liberal si

pentru întreaga Italie. La 10 ani după intrarea Italiei în primul război mondial, regimul

liberal s-a prăbusit si a fost înlocuit de o dictatură fascistă. Problema istorică

principală a fost să se explice felul în care fascismul, apărut ca ideologie abia în 1919

si nesemnificativ politic până în 1921, a reusit să distrugă un sistem politic care dura

de 50 de ani. În ce măsură primul război mondial si problemele economice si sociale

pe care acesta le-a generat au dus la căderea liberalismului ? Să fi fost oare

personalitatea charismatică si abilitatea politică ale lui Benito Mussolini un factor

crucial în prăbusirea regimului sau aceasta s-a datorat mai mult incompetenŃei si

incapacităŃii liberalilor de a lua decizii ?

În perioada 1918-1922, Italia s-a confruntat cu criza economică si cu

dezamăgirea de după război. Economia Italiei interbelice a cunoscut o serie de

particularităŃi, determinate de faptul că prima conflagraŃie a schimbat simŃitor

structura industriei peninsulare prin dezvoltarea ramurilor care au alimentat conflictul.

Provinciile din Nord-Est au fost răvăsite de operaŃiunile militare, iar industria sa de

creaŃie recentă a resimŃit lipsa mâinii de lucru, materiei prime si capitalului. Totusi,

unele ramuri au profitat de pe urma mobilizării economice si comenzilor militare, ca

siderurgia (Ansaldo, Ilva) si industria constructoare de masini (FIAT), deja puternic

concentrate în perioada premergătoare războiului.

Pe plan financiar, războiul a avut ca efect, pe lângă cresterea impozitelor,

cresterea datoriilor statului, obligat să recurgă la împrumuturi si inflaŃie. De aici a

rezultat o crestere vertiginoasă a preŃurilor, necompensată de cresterea salariilor si,

într-o proporŃie mai mică decât în Germania, dar, totusi, destul de puternică, mizeria

claselor populare si pauperizarea clasei mijlocii.

Urmările grave ale războiului s-au grefat în Italia pe o societate în care

capitalismul monopolist era de dată relativ recentă. După criza din 1920-1921

economia italiană a înregistrat o netă ameliorare, nivelul antebelic fiind atins în 1922.

Criza economică a îmbrăcat în Italia un aspect deosebit de grav, accentuat de

dezechilibrele regionale si sectoriale ; ea a lovit atât întreprinderile mici si mijlocii,

cât si marile societăŃi beneficiare ale mobilizării industriale.