Introducere în relații internaționale

TERMENI OPERAŢIONALI:

- istoria diplomaţiei (ştiinţa sau arta negocierilor) – tratează evoluţia raporturilor dintre state (vezi Martin Wight, Politica de putere);

- istoria relaţiilor internaţionale - studiază apariţia şi dezvoltarea marilor probleme internaţionale; o lucrare importantă în acest sens este cea a lui Jaques Droz, Histoire diplomatique de la 1648 a 19191, Paris, 1972.

- istoria relaţiilor internaţionale nu se limitează la o expunere cronologică a evenimentelor importante din istoria omenirii ci analizează cauzele psihologice ale confruntărilor, punând în lumină interesele multiple şi interacţiunile ascunse; este adevărat că instrumentul principal de „înfăptuire” a relaţiilor internaţionale este diplomaţia (ansamblul de mijloace şi activităţi specifice pe care un stat le pune în slujba politicii sale externe) dar nu exclude şi conflictul armat.

- Europa este cea care a inventat conceptele de: naţiune-stat, suveranitate, securitate, subsidiaritate, echilibru al puterii, etc. ce au dominat relaţiile internaţionale; exemplu - conceptul de echilibru al puterilor a reflectat convingerile tuturor gânditorilor politici importanţi ai Iluminismului; în concepţia lor, universul funcţiona potrivit unor principii raţionale care se echilibrau între ele; scopul separării puterilor în stat era evitarea despotismului şi nu realizarea unei guvernări armonioase, fiecare „ramură” a guvernării în urmărirea propriilor interese ar stăvili excesele, servind prin aceasta binelui comun; aceste idei au fost puse în practică şi în relaţiile internaţionale astfel încât s-a crezut că urmărindu-şi propriile obiective, fiecare stat îşi aduce contribuţia la progres, în mod ipotetic (ideal), fiecare garantând pentru bunăstarea tuturor.

Conceptul de putere

- Raymond Aron, Paix et guerre entre les nations – „În sensul cel mai general, puterea reprezintă capacitatea de a face, de a produce sau de a distruge”; puterea (unui stat) e condiţionată de dezvoltare, întemeindu-se pe determinanţi clasici: suprafaţă, număr de locuitori, forţă armată; o dată cu „revoluţia industrială”, raportul internaţional al forţelor, ierarhia puterilor a fost determinată de indicatorii economici, puterea fiind un proces cantitativ (măsurabil printr-o creştere pe o anumită perioadă de timp a unui agent macroeconomic), dar şi calitativ; Raymond Aron defineşte „marea putere” ca fiind acel „stat capabil în anumite împrejurări să modifice voinţa indivizilor, grupurilor sau statelor”, stăpânind toate gradele de influences politics şi de power politics.

- În opinia lui Arnold Wolfers – influence politics – au la bază persuasiunea prin argumente relaţionale, prin apelul la sentimente, minciună, şiretenie, prin replicare şi prin ameninţare, ceea ce nu implică în mod necesar şi întrebuinţarea forţei; ori power politics presupune folosirea efectivă a forţei, mergând până la război care astfel devine „forţa necesară pentru afirmarea dreptului prin singura metodă de care dispune un stat şi care este, în consecinţă, eternă şi morală” (idee sugerată de Hegel).

- Martin Wight (în Politica de putere) clasifică actorii internaţionali principali în: puteri majore, mondiale, dominante, puteri maritime, continentale sau regionale.

- Hans Morgentau (Politics Among Nations. The Struggle for Power and Peace) a propus un calcul al elementelor puterii naţionale bazat pe studiul a nouă elemente: caracteristicile geografice, demografia, resursele prime agricole şi industriale, numărul şi calitatea forţelor armate, capacitatea industrială, calitatea guvernării, calitatea diplomaţiei şi moralul naţional.

- Kenneth Waltz (Theory of International Politics) relevă importanţa următorilor factori în definirea unei mari puteri: mărimea teritoriului, numărul populaţiei, dotarea cu resurse, capacitatea economică, puterea militară, stabilitatea politică şi competenţa conducerii.

- De regulă, specialiştii domeniului economiei mondiale au în vedere aşa numiţii indicatori de putere:

- Indicatori de putere – indici sintetici – se calculează dând fiecărui criteriu o anumită pondere:

- populaţie – 25%

- producţia de cărbuni – 20%

- producţia de fontă – 10%

- producţia de grâu – 25%

- comerţul total (intern şi extern) – 20%

- Jean Marczewski – vorbeşte despre sectorul-motor (termen extrem de important în definirea puterii unui stat) care presupune o rată de creştere de 20% peste medie, o pondere relativă de 2% în producţia mondială iar prin efectele sale tehnologice condiţionează în amonte şi în aval „invenţiile în ciorghine” în valuri de creştere (dezvoltarea tuturor ramurilor sociale).

Conceptul de suveranitate:

- conceptul a fost elaborat în sec. XVI-XVIII în vederea justificării absolutismului monarhic;

- este un principiu ce desemnează instanţa deţinătoare de autoritate legitimă;

- reprezintă puterea exercitată de stat în limitele graniţelor sale;

- în societatea contemporană se observă unele restrângeri ale suveranităţii (prerogative ale sale), prin apariţia unor instituţii supranaţionale, considerându-se că este nevoie de realizarea unui echilibru între guvernarea internă şi interdependenţa regională şi mondială (vezi principiul supranaţionalităţii introdus de Planul Shuman în anul 1950;

- singura modalitate de a conta în dinamica internaţională în vederea consolidării stabilităţii este participarea la sistemele integrate care controlează pieţele şi resursele;

- „suveranitatea, în sensul său originar, de putere absolută, este nu numai o absurditate, dar o imposibilitate într-o lume a statelor care se mândresc cu independenţa lor unul faţă de celălalt şi îşi acordă unul altuia statutul de egal în faţa legii” (Arthur Larson, C. Wilfred Jenks et alia, Sovereignity within the Law, Dobbs Ferry, Oceana, New York, 1965, p. 11);

- modul de funcţionare a comunităţii internaţionale în epoca modernă a împus noi limitări ale suveranităţii prin integrarea statelor în sisteme structurale (statul, ca entitate politică şi subiect de drept naţional, nu mai poate face faţă singur presiunii interdependenţelor globale – vezi rolul şi locul organizaţiilor şi organismelor internaţionale: Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială, etc.);

- mulţi analişti consideră că s-a trecut de la faza internaţională a relaţiilor între state la o fază post-internaţională; James Rosenau (Turbulence in World Politics: A Theory of Change and Continuity, London, 1990) se referă la noţiunea de „relaţii internaţionale” considerând-o „depăşită în faţa unei tendinţe aparente în care din ce în ce mai multe interacţiuni, din cele care susţin pol,itica mondială, se desfăşoară fără implicarea directă a a naţiunilor sau statelor; Valentin Stan consideră că acest lucru nu modifică esenţa competiţiei între state, subordonată încă doctrinei realismului politic şi promovării interesului naţional, dar modifică radical substanţa relaţiilor între state şi modul de promovare a intereselor;