Marketing Politic și Electoral

Capitolul 1. Propaganda

1.1. Definiţii

Cuvântul „propagandă“, aşa cum a fost folosit în ultimele secole, provine din

denumirea Congregaţiei pentru Propagarea Credinţei (Congregatio de Propaganda Fide),

o organizaţie a cardinalilor romano-catolici fondată în 1622. Confruntată cu trei provocări

majore – existenţa unei presiuni islamice în sud-estul european, proaspăt izbucnitul

Război de 30 de ani (1618-1648) ca expresie a succesului Reformei protestante şi, nu în

ultimul rând, necesitatea misionariatului pe continentul american, descoperit de Columb

cu 130 de ani în urmă, dominat încă de religiile considerate păgâne – Biserica Romano-

Catolică înfiinţează o instituţie al cărei rol vizează tocmai coordonarea acţiunilor în

vederea unei mai bune răspândiri (propagări) a dogmei catolice. Urcat în scaunul

pontifical la 67 de ani, Alessandro Lodovisi – papa Grigore XV – emite la 22 iunie 1622

bula papală Inscrutabili divinae, care instituţionalizează Congregaţia. Organizaţia a

numărat, la început, 16 persoane – 13 cardinali, doi episcopi şi un secretar – şi a

funcţionat din 1622 într-o clădire aflată în Roma, în Piazza di Spagna, la intersecţia dintre

Via Due Macelli şi Via di Propaganda.1

Propaganda a cunoscut o multitudine de definiţii datorită, în primul rând, modului

diferit de analiză a fenomenului şi de plasare în contextul general al comunicării de masă.

Jack Plano şi Milton Greenberg consideră propaganda ca fiind „comunicarea al cărei scop

este să influenţeze gândirea, emoţiile şi acţiunile unui grup prin selectarea şi manipularea

atentă a informaţiilor“2. Harold Lasswell o defineşte ca fiind „prezentarea deliberată în

faţa unei mase de oameni a unui punct de vedere subiectiv“ şi tot el afirmă că propaganda

este „tehnica de influenţare a acţiunilor umane prin intermediul reprezentărilor“3.

Michael Balfour crede că propaganda este „arta convingerii oamenilor să treacă la

concluzii fără a mai examina realitatea problemei“4. Anthony Pratkanis şi Elliot Aronson

definesc propaganda ca fiind „comunicarea unui punct de vedere, cu scopul de a

determina subiectul căruia i se adresează comunicarea să accepte de bună voie acest

punct de vedere ca şi cum ar fi al lui însuşi“5. Lindley Fraser identifică propaganda ca

fiind „inducerea comportamentului dorit unui grup folosind doar mijloace

comunicaţionale“6, în timp ce Enciclopedia Britanică o consideră „efortul sistematic de a

manipula credinţele, atitudinile sau acţiunile altor persoane prin intermediul diverselor

simboluri“7. J. Schumpeter caracterizează propaganda drept „orice declaraţie provenită

dintr-o sursă care nu ne place“, iar Garth Jowett şi Victoria O’Donnell, ca fiind „planul

minuţios şi predeterminat de a comunica ceva unui public pe baza manipulării unor

simboluri, în vederea îndeplinirii unui obiectiv“8.

1.2. Scurt istoric al propagandei

Oliver Thomson propune în lucrarea sa dedicată istoriei propagandei o împărţire a

acesteia în şapte categorii, în funcţie de obiectivele pentru care este folosită şi de natura

emitentului: politică, religioasă, economică, morală (etică), socială, diplomatică, militară

şi de tip diversionist.9 Autorul porneşte de la ideea că istoria umanităţii este paralelă cu

istoria propagandei şi că fiecare moment al acestei istorii a cunoscut tendinţa structurii

dominante de a determina, şi prin mijloace comunicaţionale, supunerea maselor. Fie că

este vorba de impunerea unui sistem politic, a unei credinţe religioase sau a unei formule

etice, dezvoltată în coduri morale sau de legi, sau de variante combinate ale acestora,

toate s-au realizat prin tehnicile propagandei.

Deşi considerată a fi fundamental legată de media şi, deci, de realităţile secolului XX,

propaganda s-a dezvoltat în întreaga istorie a umanităţii ca fiind acea cale prin care

liderul unui sistem impunea ascultarea supuşilor săi folosind informaţia şi imaginea, nu

alte căi de constrângere. Până să existe ziarele, televiziunile, radiourile şi cinematografele

care să direcţioneze cetăţeanul, au existat templele, scribii, artiştii ambulanţi şi

monumentele, monedele şi slujbele religioase, legendele şi miturile, ceremoniile şi tot

cortegiul de ritualuri, şi nu în ultimul rând educaţia. Desigur, nimic nu se poate asemăna

cu minuţiozitatea ministerelor propagandei construite în regimurile totalitare ale secolului

trecut, dar şi împăratul indian Ashoka Maurya a înfiinţat o structură pentru afaceri

religioase, al cărei scop era propovăduirea valorilor budismului pe întregul continent

asiatic. Reprezentanţi ai acestei structuri au ajuns până în Grecia, Japonia şi Coreea. A

construit peste 85.000 de stupas (obeliscuri din piatră) pe care şi-a inscripţionat edictele,

aşa numitele „edicte din stâncă“ prin care chema oamenii la pace, iubire şi bună

înţelegere, la toleranţă şi respectarea valorilor fiecăruia, indiferent de religie, etnie sau

caste.10 Lângă aceste stupas a plasat călugări budişti care să citească necunoscătorilor de

carte textele şi să le şi explice.