Naționalismul

Nationalismul

Nationalismul continua sa fie unul din cele mai controversate curente politice ale secolului XX. Dupa mai bine de doua sute de ani de la aparitia sa, ca miscare politica, ideologia nationalista exercita o puternica atractie atât in tarile cu traditie democratica si liberala, cât si în cele post-comuniste, mai putin obisnuite cu exercitiul parlamentarismului. În ce consta însa aceasta forta de seductie, în pofida atâtor experiente tragice?! Pentru a raspunde la aceasta întrebare, macar partial, trebuie sa distingem între nationalismul ca ideologie, ca miscare politica, si ca idee culturala. Desi legate între ele, aceste aspecte impun o analiza specifica care va pune în evidenta faptul ca nu exista un fenomen unitar numit nationalism. Apoi, va trebui sa abordam diferitele tipuri de nationalisme si contextele istorice în care au aparut, pentru a descoperi care este structura discursurilor specifice. Au existat începând înca din sec. XIX numeroase tentative de a defini nationalismul. S-a spus chiar ca numarul definitiilor este proportional cu numarul celor care s-au ocupat de acest subiect. Dificultatea delimitarii unui univers de discurs propriu nationalismului rezida în principal în aceea ca nu putem invoca o conceptie substantiala care sa-l sustina. Paradoxal, poate tocmai acest fapt i-a asigurat un anume succes. Avem de-a face, mai degraba, cu diferite influente ideologice si mai putin cu o doctrina elaborata sistematic. De aceea, cred ca este mai corect sa vorbim despre nationalisme în diferite contexte istorice.

Definitii ale nationalismului

Voi enumera câteva definitii edificatoare pentru ceea ce am numit dificultatea stabilirii unui univers de discurs specific:

“Nationalismul este o stare de spirit care penetreaza larga majoritate a unei populatii; el recunoaste statul-natiune ca norma ideala de organizare politica si nationalitatea drept sursa întregii energii culturale si a bunastarii economice,”

“Nationalismul ... este o conditie a mintii, sensibilitatii sau sentimentului unui grup, care traieste într-o arie geografica bine definita, care vorbeste o limba comuna, are o cultura care exprima aspiratiile natiunii, si este atasat unei traditii comune…si în unele cazuri are o religie comuna”

“Nationalismul descrie un grup de oameni uniti prin (1) locuirea unui teritoriu comun, (2) o cultura si mostenire comuna, (3) interese comune în prezent si speranta de a trai împreuna în viitor, si (4) o dorinta comuna de a sustine propriul stat”

Nationalismul se refera la “o anumita populatie care împarte un teritoriu comun, o memorie istorica si mituri comune, o cultura publica, o economie comuna, drepturi legale si îndatoriri pentru toti membrii ei”

“Nationalismul înseamna recunoasterea unui popor si a nevoii sale de statut, probabil incluzând statul”

Ernst Gellner considera ca: “Nationalismul este mai întâi un principiu politic, care statueaza ca unitatea politica si cea nationala ar trebui sa fie congruente. (...) Pe scurt, nationalismul este o teorie a legitimitatii politice...”

Aceste definitii, si înca multe altele, par sa sugereze ambiguitatea “obiectului” doctrinei nationaliste, din moment ce amalgameaza sentimente, starii emotionale, loialitati bazate pe apartenenta, cu principiile legitimitatii politice si juridice. Atunci s-ar putea pune urmatoarea întrebare: este natiunea un fenomen obiectiv sau doar o constructie imaginata? Cum nu este un fenomen existent de la începutul lumii, ce anume îl face atât de “natural”? Etimologia cuvântului natiune deriva din latinescul nasci si natio, a te naste si a apartine prin nastere. Faptul natural al nasterii este asociat cu cel al unei apartenente “naturale” la o familie, la un grup. De altfel, ideea de apartenenta joaca un rol considerabil în constituirea unui sentiment larg împartasit: oamenii se asociaza pe baza unor legaturi naturale. Conotatia politica a conceptului de natiune este întâlnita relativ târziu, sec XVIII-XIX, si este o creatie a modernitatii. Asa apar si conceptele înrudite: auto-determinare nationala, interes national, vointa nationala, consens national, etc.

Auto-determinarea nationala implica suveranitatea si independenta statului în raporturile cu celelalte state, precum si capacitatea sa “de a formula legi si de a-si exercita jurisdictia într-un teritoriu dat.” Interesul national este legat de evolutia statului si a sferelor sale de interes. Uneori este folosit si ca sustitut pentru ratiune de stat, cu semnificatia ca exista o realitate care ar apartine exclusiv statului. Mai problematic este continutul ideologic al acestui concept, întrucât aproape toate fortele politice vorbesc în numele interesului national, ca si cum acesta ar fi o esenta absoluta, ceva anistoric care transcende generatiile si trebuie mereu afirmat. Dar exista o realitate dincolo de indivizi, de interesele si drepturile lor? Evident, un spirit liberal autentic va considera interesul national o abstractie, o fictiune utila doar unei propagande populiste. Dintr-un punct de vedere mai academic, trebuie sa specificam de fiecare data în ce sens folosim conceptele si daca ele acopera o anumita realitate. Vointa nationala ar fi expresia unui spirit sau specific national, întrupat fie de principele politic fie de popor. Si aici apare aceeasi problema ca si în cazul interesului national: trebuie sa determinam concret continutul sau. Consensul national este de asemenea un concept problematic, pentru ca presupune existenta unui spirit, vointa, interes comun, care ar actiona într-o singura directie, facând abstractie de opiniile contradictorii ale indivizilor. Sumarizând: natiunea reprezinta un grup de oameni legati printr-o descendenta comuna, printr-o cultura, limba, si teritoriu comun; iar nationalismul este o ideologie care foloseste elementele apartenentei si identitatii colective pentru a legitima o strategie politica.