NATO

Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) este o alianta politico-militara de

aparare colectiva. Obiectivul principal al NATO este acela de a salvgarda libertatea si

securitatea tuturor membrilor sai, facând uz de mijloace politice si militare.

Dupa 1945, Europa a fost împartita în mod arbitrar în doua zone, cea de est si cea de

vest, separate de ideologii aflate în conflict – comunism si capitalism. Europa de Est a ajuns sub dominatia Uniunii Sovietice. Tarile vestice s-au temut de extinderea ideologiei comuniste si a sistemului sovietic în toata Europa. Astfel, dupa negocieri intense si demersuri diplomatice desfasurate între 1948 si 1949, vest-europenii au reusit sa se coalizeze si sa implice si Statele Unite ale Americii într-o alianta de aparare colectiva. Tratatul Nord-Atlantic, semnat la Washington pe 4 aprilie 1949, a creat o alianta între zece state europene si doua nord-americane, pentru apararea militara reciproca (Weigall, 2002, p 160).

Membrii fondatori ai NATO – Belgia, Canada, Danemarca, Franta, Islanda, Italia,

Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Portugalia si Statele Unite ale Americii– s-au angajat, prin tratatul încheiat între ei, sa se sustina reciproc în eventualitatea unei agresiuni militare.

Planul Marshall si Razboiul Rece

NATO a fost strâns legata la început de Planul Marshall (1947-1952), initiat de SUA

pentru a oferi mijloace de stabilizare economica tarilor Europei Occidentale. Rolul NATO era acela de a asigura apararea colectiva împotriva oricarei forme de agresiune si de a mentine un mediu de securitate sigur pentru consolidarea democratiei si crestere economica în statele membre. Presedintele SUA de atunci, Harry S. Truman, considera ca Planul Marshall si NATO erau „doua jumatati ale aceluiasi fruct” (NATO în secolul 21, 2004, p. 6).

În 1952, Grecia si Turcia s-au alaturat Aliantei, urmate fiind, în 1955 de Republica

Federala Germania si, în 1982, de Spania.

Pâna în 1989, Alianta Nord-Atlantica a fost parte a conflictului politic, ideologic si

diplomatic cunoscut sub numele de Razboiul Rece. Statele implicate – URSS si statele

Europei de Est, pe de o parte si SUA si tarile Europei de Vest, pe de alta parte – au intrat

dupa 1947 într-o cursa a înarmarilor fara precedent în istorie. Armele nucleare si cele

conventionale, aflate la paritate între doua blocuri, au facut posibila evitarea unui confruntari militare directe (Urwin, 2000, p. 458). Ca o contrapondere la NATO, tarile Europei de Est au format si ele o alianta militara si politica, numita Pactul de la Varsovia. Înfiintat în 1955, Pactul de la Varsovia a cuprins Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, Germania de Est, Polonia, România, Ungaria si URSS. Caderea comunismului în tarile membre a dus la dizolvarea Pactului de la Varsovia în 1991 (Weigall, 2002, p. 239).

Prabusirea regimurilor comuniste din estul Europei a pus capat Razboiului Rece.

NATO a fost pusa în situatia de a-si revizui rolul si obiectivele, care erau definite pâna în

1989 de existenta amenintarii reprezentate de Uniunea Sovietica. „Odata cu disparitia

adversarilor traditionali, câtiva analisti au opinat ca ratiunea de a fi a NATO a disparut si ca, în viitor, cheltuielile de aparare si investitiile în fortele armate ar putea fi mult reduse. (...)

A devenit, în curând, evident ca, desi sfârsitul razboiului rece a eliminat amenintarea de invazie militara, instabilitatea în anumite zone ale Europei a crescut. Un numar de conflicte regionale, adesea întretinute de conflicte etnice, au izbucnit în fosta Iugoslavie si în unele zone apartinând fostei Uniuni Sovietice si amenintau sa se extinda. (...) Ca raspuns la noile provocari în domeniul securitatii, NATO a evoluat de la o Alianta strâns unita, cu responsabilitati de aparare colectiva, la crearea unui parteneriat cu mai multe state care coopereaza activ în domeniul mai larg al securitatii” (NATO în secolul 21, 2004, p. 8-9).