Organizații Europene și Euroatlantice

Cunoaşterea de către studenţi a unei dimensiuni esenţiale a relaţiilor internaţionale – instituţionalizarea organizaţiilor internaţionale – cu exemplificări concrete ca studii de caz pe analiza O.N.U., U.E., O.S.C.E. şi N.A.T.O., structurile cele mai active în sistemul mondial contemporan reprezintă un demers didactic necesar.

După un excurs regresiv necesar asupra istoriei omogenizărilor în raporturile internaţionale moderne şi contemporane, evoluţiile recente au fost abordate cu incisivitate pentru a trezi interesul cursanţilor faţă de acest spectru tematic.

Caracteristicile organizaţiilor mondiale

Studierea organizaţiilor internaţionale se constituie într-un domeniu important al disciplinei relaţiilor internaţionale prin complexitatea şi evoluţia ritmată a procesului de omogenizare a acestor structuri.

Organizaţiile internaţionale se pot defini ca structuri şi instrumente rezultate din interacţiunile relaţiilor internaţionale, acestea din urmă caracterizate prin relaţiile dintre actorii scenei mondiale (statele – naţiune, organizaţiile interguvernamentale, structurile neguvernamentale – O. N. G).

Multiplicarea numărului de organizaţii internaţionale este un fapt politic esenţial al societăţii globale şi conexiunilor lumii contemporane. Forme ale multilateralismului în raporturilor interstatale, organizaţiile internaţionale se structurează într-un cadru politico-juridic instituţionalizat, cu aspecte normative, reguli stipulate de statute şi documente cadru.

Practica politică a organizaţiilor internaţionale are rădăcinile în era modernă a raporturilor interstatale, determinată de Tratatul de la Westphalia (1648-1649).

Primele agregări instituţionale se dezvoltă pe fondul derulării sistemului congreselor (Viena –1815, Paris- 1856, Berlin –1878) ca formă a concertului colectiv al marilor puteri, instrument eficace de eliminare a setului de crize continentale şi coloniale.

Perspectivă istorică asupra organizaţiilor internaţionale

Europa „secolului naţionalităţilor” (secolul al XIX) cunoaşte fenomenul de creare a unor organisme tehnice concrete prin apariţia comisiilor fluviale (în 1831 pentru Rin, în 1856 pentru Dunăre) cu rol de apărare şi fluidizare transportului.

La sfârşitul secolului al XX-lea, apar uniunile administrative fundamentate pe principiul cooperării în multiple domenii (teoria regimurilor): Uniunea Poştală Universală (1875), Institutul Internaţional de Agricultură(1905), Uniunea Telegrafică Internaţională (1865), Uniunea pentru protecţia proprietăţii universale (1883), Oficiul Internaţional de Igienă Publică (1907).

Mulţi autori din şcoala franceză a disciplinei relaţiilor internaţionale ca Pierre Renouvin, J. Baptiste Durosselle; Raymond Poidevin, Yves Lacoste, sau analişti anglo-saxoni: A. J. P. Taylor, Gordon Craig, Paul Kennedy, consideră unele mecanisme de acţiune politico-diplomatică ca organismul conservator al „Sfintei Alianţe” (statuată la Paris în 1815) sau Quadrupla Alianţă „liberală” (Anglia, Spania, Franţa, Portugalia –1834) ca prime structurări internaţionale, cu valenţe de acţiune continentală şi extraeuropeană.

Apariţia Uniunii Interparlamentare (creată de William Randal Cremer şi Frédéric Passy, în 1889) se poate aprecia ca un moment democratic de omogenizare internaţională, statele contributoare la această organizaţie interlegislativă fiind cu forme de guvernământ sau regimuri politice diferite ( în 1995, la Bucureşti s-a ţinut Congresul Mondial al Uniunii Interparlamentare).

De asemenea, sistemul clasic al congreselor a fost depăşit de sistemul Conferinţelor de la Haga ( 1899-1907) prin reglementarea paşnică a conflictelor, un anumit plafon de înarmare şi eliminarea „păcii armate” (Pierre Renouvin).

Scurtă introducere în studiul organizaţiilor europene şi euroatlantice

Definirea organizaţiilor internaţionale trebuie să presupună o structură şi un obiect ( agendă) bine delimitată în comparaţie cu politica individuală a statelor naţionale, corporaţiile transnaţionale (CTN) sau a organizaţiilor neguvernamentale

( O.I.N.G).

Deşi prin prisma teoriei realiste a relaţiilor internaţionale statul naţiune rămâne etalonul de bază al sistemului mondial, organizaţiile internaţionale au devenit actori concreţi ai jocului de putere global în lumea contemporană.

Din unghiul de analiză al sociologiei relaţiilor internaţionale, organizaţiile internaţionale au un caracter asociativ interetatic (între state care comunică şi cooperează) cu dimensiune multilaterală reprezentată de multitudinea de ţări care participă la un proces de dialog politic şi economic.

Multilateralismul reprezintă o calitate de bază a organizaţiei internaţionale prin adâncirea cooperării la nivel interstatal, dar şi al cooptării de noi membri în structura acestui grup de actori statali (caracterul predominant deschis; un grup închis este Comisia Europeană a Dunării). Din perspectivă politologică, organizaţiile internaţionale se împart în două categorii:

a. organizaţii internaţionale interstatale ( integuvernamentale ca formă de asociere liberă, consensuală între state)

b. Organizaţii internaţionale neguvernamentale care reunesc persoane juridice sau fizice din diferite ţări preocupate de evaluarea unor stări de lucruri la nivel global/regional ( de exemplu: Freedom House, Amnesty International , Greenpeace, Human Rights Watch; unii autori indică Biserica Catolică ca cel mai vechi actor neguvernamental).

Deşi organizaţiile internaţionale guvernamentale sunt fructul asociaţiei libere a statelor, devenind juridic subiecte de drept internaţional ( cu o acţiune distinctă în mediul internaţional) statele îşi păstrează suveranitatea/independenţa politică, aspect precizat în tratatul constitutiv, respectat pe fundamentul principiului „pacta sunt servanda” ( promisiunile trebuie respectate”).

Analiza birocratică şi funcţională ne îndreptăţesc să apreciem că organizaţiile internaţionale guvernamentale sunt instituţii, în structura acestora găsindu-se organe plenare ( unde sunt reprezentate toate statele membre) şi organe cucaracter permanent ( secretariate, birouri, comisii unde activează funcţionari internaţionali).

Unii autori ca britanicii Hedley Bull, Peter Willets sau americanul Paul R. Viotti consideră că participarea la o organizaţie internaţională trebuie să provină din trei ţări , alţii afirmă că ele pot funcţiona bilateral ( Robert Powell), dar după sfârşitul Războiului Rece se numărau 3000 organizaţii internaţionale interguvernamentale.

În literatura des specialitate specifică organizaţiilor internaţionale prin prisma etapelor şi dezvoltării istorice se disting mai multe „generaţii”: 1. prima generaţie se referă la organisme cu obiecte de activitate tehnic

( Comisia Centrală a Rhinului, 1615; Comisia Europeană a Dunării, 1856) de securizare a circulaţiei fluviale şi organizaţiile administrative: Uniunea Telegrafică Internaţională( 1865), Uniunea Poştală Universală ( 1878); 2. a doua generaţie a apărut pe fondul încercărilor marilor puteri învingătoare în primul război mondial de a întemeia o organizaţie mondială care să apere securitatea colectivă, Liga Naţiunilor/Societatea Naţiunilor; 3. a treia generaţia se configurează prin procesul conferinţelor interaliate ( Casablanca, Postdam, Yalta) din timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale prin care s-a creat O.N.U.( Conferinţa de la Dumbarton Oaks şi semnarea Cartei de la San Francisco) ; la această a treia vârstă a organizaţiilor internaţionale putem adăuga în contextul decolonizării şi al procesului de integrare vest-europeană următoarele structuri: Consiliul Europei, Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.), Liga Arabă, Organizaţia Conferinţei Islamice, Organizaţia Unităţii Africane.

Pentru prima dată în istoria lumii contemporane se naşte o organizaţie cu profil euroatlantic ( participanţi atât statle vest europene cât şi S.U.A.), cum ar fi NATO, definită ca o alianţă de apărare colectivă împotriva ameninţărilor timpului, expansiunea comunismului de tip sovietic sau revanşismul german.