Școala Geopolitică

Şcoala geopolitică germană

În anul 1923 a apărut în Germania revista „Zeitschrift fur Geopolitik”, unde Henning Korhoiz definea noul termen astfel: „Tânăra ştiinţă a geopoliticii urmăreşte să descopere numeroasele influenţe geografice asupra evenimentelor politice din diferite state şi asupra vieţii neamurilor care le constituie pe acestea şi să formuleze, pe cât posibil, regularităţile pe care le prezintă (...) ea caută să pună la îndemână indicaţii politice de ordin practic, pornind de la teoriile geografiei şi ale istoriei”.

Se poate spune că Fr. Ratzel (1844-1904) a definit tendinţele geopoliticii şcolii germane lansând două concepte de bază în analiza statului: spaţiul-der Raum şi poziţia-die Lage. Prima condiţie în exprimarea unui stat era potrivit lui Ratzel, mărimea spaţiului şi poziţia geografică privilegiată autorul lansând „legile de expansiune a statelor:

1. întinderea lor creşte odată cu progresul culturii proprii;

2. întinderea spaţială cât mai mare declanşează alte manifestări ale

dezvoltării statale;

3. unităţile politice cu o însemnătate redusă trebuiau asimilate pentru

creşterea continuă a factorului de putere;

4. amplasarea frontierei era cea care materializa creşterea forţei şi

schimbările teritoriale;

5. absorbţia regiunilor importante pentru dezvoltarea proprie: bazine

fluviale, litoral maritim, teritorii bogate;

6. expansiunea teritorială începea prin anexarea unei civilizaţii

inferioare;

7. îngurgitarea teritorială continuă”.

Karl Haushofer (1869-1946), discipol al lui Ratzel, a considerat geopolitica drept „conştiinţa geografică a unui stat”; geopolitica era „ştiinţa despre formele de viaţă politice în spaţiile de viaţă naturale, ce se străduia să înţeleagă dependenţa lor de pământ şi condiţionarea lor de-a lungul mişcării istorice; ea îşi propune să furnizeze argumente pentru acţiunile politice; ideea care poate unifica prin forţa ei mai multe spaţii de viaţă este o pan idee, este Imperiul Ascuns sau frontul de val al unei puteri ideologice”.

Şcoala geopolitică franceză

Jaques Ancel (1878-1943) în lucrarea Manual geografique de politique europeenne (1936, Paris), a afirmat că termenul lansat de Kjellen nu definea altceva decât geografia politică, teoreticienii geopoliticii germane nedepăşind stadiul cercetării lui Ratzel (Sergiu Tămaş, op. cit., pp. 37, 40). În lucrările sale Ancel a avut în vedere în special, problema frontierelor dar şi condiţionarea geografică în procesul formării naţiunilor. Apărută în anul 1936, Géopolitique este lucrarea în care Jaques Ancel a expus teoria sa legată de conceptul de frontieră, concept văzut de autor ca fiind determinat de om şi nu de natură.

Paul Vidal de la Blanche (1845-1918) a avut un rol decisiv în conturarea termenului de geografie umană care definea interacţiunea omului cu spaţiul geografic. Diversitatea peisajului şi transformările omeneşti imprima spaţiului o gamă diferită de reacţii. Teoria geografică vidaliană a impus conceptul de alegere oferind o modalitate de înţelegere a raportului determinare - alegere umană (vezi Sergiu Tămaş).

Pierre-Marie Gallois (ofiţer al Armatei Aerului din Franţa) – a fost adeptul liniei de realpolitik, publicând numeroase studii de geopolitică în diferite reviste de specialitate, reuşind să reintroducă disciplina geopoliticii la Şcoala Navală de Război începând cu anul 1957, după ce în anul 1950 a fost eliminată din programa de învăţământ superior din Franţa. Gallois a definit geopolitica drept „studiul relaţiilor care există între conduita unei politici de putere dusă pe plan internaţional şi cadrul geografic în care acesta se exercită” (Géopolitique: les voices de la puisssance, 1990), fiind totodată şi autorul teoriei despre „puterea de persuasiune a celui slab asupra celui puternic” (vezi Aymeric Chauprade, François Thual). Astăzi, potrivit lui Pierre Gallois, geopolitica este mai mult preocupată de administrarea politică a teritoriului, aşa cum este el organizat, decât de deplasarea frontierelor (Pierre Gallois, Geopolitique, les voices de la puissances). Geostrategia – în opinia sa, presupune o delimitare strictă, termenul având o utilizare esenţialmente militară, în raport cu forţa sau cu ideea întrebuinţării ei. Totuşi, atât geopolitica cât şi geostrategia deşi includ războiul, nu se limitează la acesta.

Yves Lacoste în lucrarea Géograpfie, ça sert d,abord à faire la guerre (1976) a readus în discuţie problema teritoriilor ca fundament în stările conflictuale, adăugând conceptele teritorialitate şi reprezentare. Potrivit lui Lacoste, teritoriile devin obiecte de dispută nu doar prin bogăţiile pe care le conţin ci datorită ambiţiilor care animă actorii de pe arena relaţiilor internaţionale, putând vorbi despre adevărate „instincte” teritoriale ale statelor.

Christian Daudel – structura obiectului geopoliticii putea fi segmentată în trei părţi:

a. geopolitica actuală „realizează o nouă sinteză a istoriei, a spaţiului teritorial, a resurselor morale şi fizice ale unei comunităţi care se situează astfel în ierarhia puterilor, în locul pe care îl ocupă sau, mai curând, în locul asigurat de meritele sale”;

b. geopolitica ia în considerare „dimensiunea politică a teritoriilor şi a activităţilor ce se desfăşoară aici”;

c. geopolitica poate fi „definită şi ca studiu al relaţiilor internaţionale în general, şi al raporturilor diplomatice între state, în particular”.

El distinge în cadrul obiectului de studiu al geopoliticii mai multe subsisteme precum:

a. geostrategia (urmărind ca finalitate securitatea şi apărarea);

b. geosofia (ştiinţa de a gândi spaţiul);

c. geopraxis (studiul haosului şi echilibrul sistemelor politice dispuse în spaţiu);

d. geoştiinţa (cunoaşterea geospaţială-instrument de cercetare, reprezentare şi explicare).

În privinţa geostrategiei, Daudel considera că „se manifestă mai multă logică intelectuală a acţiunii imediate” deoarece ea trebuia „să gândească spaţial faptul militar”.

Jean-Christophe Rufin în lucrarea L,Empire et les nouveaux barbares (1991) a lansat conceptul de zonă gri, definit prin lipsa de control a statului dintr-o anumită arie, ceea ce permite înflorirea economiei subterane, a criminalităţii, reţelelor mafiote, etc. (Aymeric Chauprade, François Thual).