Estetică și Design în Turism

Curs 1

Capitolul 1

Consideraţii generale asupra esteticii

Definiţii ale esteticii

“Ştiinţa care studiază legile şi categoriile artei, considerată ca forma cea mai înaltă de creare şi de receptare a frumosului; ansamblu de probleme privitoare la esenţa artei, la raporturile ei cu realitatea, la metodele creaţiei artistice, la criteriile şi genurile artei”.*

* Coteanu I; Seche L; Seche M.; Hristea Th. (coordonatori); Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti 1996.

a) “Teoria frumosului, a frumuseţii în general şi a sentimentului pe care ea îl face să se nască în noi;

b) Ansamblul de principii ce stă la baza unei expresii artistice urmărind s-o redea în conformitate (raportat) cu un ideal de frumuseţe”.**

** Le Petit Larousse - Dictionnaire enciclopédique, Paris, 1993.

,,Estetica reprezintă o disciplină filosofică care studiază esenţa, legităţile, categoriile şi structura acelei atitudini umane faţă de realitate, caracterizată prin reflectarea, contemplarea, valorizarea şi făurirea unor trăsături specifice ale obiectelor şi proceselor din natură, societate şi conştiinţă sau ale creaţiilor omeneşti”.***

*** Achiţei Gh.; Breazu M.; Ianoşi I.; Dicţionar de estetică generală, Editura Politică, Bucureşti, 1972

Estetica elaborează categorii specifice, constituite în cursul dezvoltării istorice a sensibilităţii estetice şi a practicii artistice, cum ar fi: frumosul, sublimul, tragicul, comicul, grotescul, urâtul etc.

Categorii ale estetici:

- estetica abstractă sau informaţională;

- estetica cotidiană;

- estetica existenţială;

- estetica fenomenologică;

- estetica industrială, etc

 metode fundamentale calitative (inducţia şi deducţia, analiza, sinteza şi comparaţia, la care s-au adăugat: metoda experimentală, metoda psihanalitică, metoda fenomenologică)

 metode cantitative (informaţionale, cibernetice, semiotice, de analiză contextuală, de stilistică structurală).

Valorile:

Selecţiile, ierarhizările, preferinţele acordate obiectelor, fenomenelor, comportamentelor umane, creaţiilor materiale sau ideale ale omului, după măsura în care ele satisfac la un moment dat sau în general trebuinţele, dorinţele şi idealurile lui, se finalizează în ceea ce numim valori.

Ele nu sunt lucruri, deşi nu pot exista fără suport material, nu sunt nici idei, concepte, noţiuni, simboluri etc., ci un mod specific de raportare preferenţială şi deziderativă a omului la mediul în care trăieşte, pe baza unor criterii sociale şi, tocmai de aceea, variabile între anumite limite (specificitatea societăţii, gradul de cultură, particularităţile etnice, tradiţie, nivelul de instruire, conjunctura socio-politică etc.)

Accepţiunile valorii de frumos

Categoria fundamentală a esteticii, frumosul, reflectă:

- acele însuşiri şi proprietăţi ale naturii, societăţii, creaţiilor umane, capabile să trezească în personalitatea valorificatoare stări de satisfacţie, emoţie şi bucurie estetică;

- ansamblul aptitudinilor şi înzestrărilor specifice fiinţei umane - generatoare a sentimentelor de plăcere şi de admiraţie.

Secolul XV, Leon Battista Alberti,

“O voi defini, spunând că frumuseţea este armonia tuturor părţilor între ele, îmbinate în proporţie şi înlănţuire în acea operă în care se află, astfel încât nimic nu poate fi adăugat sau scos sau schimbat de acolo fără a strica ansamblul".

Există două concepţii fundamentale în ceea ce priveşte frumosul:

- dintr-un prim punct de vedere, frumosul stă în reacţia subiectivă a unei persoane la contactul cu un stimul exterior;

- din al doilea punct de vedere, frumosul constituie o caracteristică inerentă a unui obiect sau a unei experienţe.

Caracteristicile frumosului

- identificarea urâtului şi frumosului e recunoscută ca o reacţie personală şi subiectivă la stimuli exteriori;

- identificarea frumuseţii diferă de la o persoană la alta;

- reacţia estetică e asemănătoare altor reacţii emoţionale, iar reacţiile individuale se deosebesc în mod considerabil;

- nu se pot stabili criterii absolute pentru identificarea frumosului.

Categorii de frumos:

- frumosul natural (Cum frumosul nu are sens decât pentru oameni şi, mai mult decât atât, numai pentru cei capabili a-l percepe, frumosul natural ţine de pecetea pe care existenţa umană şi-a pus-o asupra existenţei naturale);

- frumosul artistic (frumosul artistic se defineşte prin pregnanţa sintezei dintre datul natural, amplificat şi transfigurat de forţa creatoare a artistului şi puterea de construcţie a acestuia);

- frumosul industrial (amplifică înţelegerea valorii de frumos, printr-o raportare directă şi explicită la variatele faţete ale dimensiunii material-creatoare ale omului).

Efortul contemporaneităţii de a lămuri nivelul şi rostul prezenţelor estetice în industrie şi economie constituie o necesitate rezultată chiar din amplificarea procesului de sensibilizare a fiinţei umane, însoţită de ansamblul cerinţelor economice ale epocii noastre.

Iată că designul, estetica industrială, urmăresc tocmai transmutarea din sfera valorificărilor cantitativ - abstracte în cea a valorificărilor calitativ - concrete.

Factorul estetic introduce în producţia materială un coeficient calitativ de individualitate la nivelul microseriilor şi, ideal, la nivelul fiecărui produs în parte – personalizarea ofertei de produse şi servicii

Gustav Theodor Fechner (1801-1887, fizician, psiholog, estetician şi filosof), analizând raporturile dintre frumos şi util: “Utilitatea este prima cerinţă a tuturor obiectelor şi dacă în înfăţişarea lor latura practică pe care le-o atribuim ar trebui să lipsească şi Frumuseţea ar lipsi".

Et. Souriau: „în sânul muncii de creaţie industrială se exersează o activitate parţial, dar fundamental artistică".

Et. Gilson „Materii şi forme" (Matières et formes,1964): “Perfecţiunea în adaptarea scopurilor la mijloace în vederea unei oarecare finalităţi practice este însoţită de o frumuseţe naturală a produselor fabricate. Acest frumos industrial este mai apropiat de natură decât de artele frumoase".

Estetica industrială trebuie să pună în centrul problematicii sale frumosul industrial ca raportare a creaţiei tehnico-industriale la un ideal estetic specific. (Achim I., Introducere în estetica industrială, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968).

Gustul estetic

Reacţia spontană, cvasireflexă, de plăcere sau de neplăcere faţă de aspectele estetice ale realităţii.

- Vauvenargues (moralist francez): „gustul este aptitudinea de a cântări cum trebuie tot ce ţine de domeniul intelectului";

- Kant: „gustul reprezintă facultatea de a judeca un obiect sau un mod de reprezentare prin satisfacţia sau nemulţumirea resimţită într-un fel cu totul dezinteresat. Se numeşte frumos obiectul acestei satisfacţii";

- Goethe: „gustul nu se formează decât prin contemplarea a ceea ce este excelent, nu a ceea ce este acceptabil".

El a fost definit metaforic prin analogie cu simţul fizic al gustului, datorită unor însuşiri comune între care se disting varietatea şi spontaneitatea

Un rol determinant în constituirea şi afirmarea gustului estetic îl are aprecierea subiectivă, care explică marea sa diversitate, mobilitate şi spontaneitate.

Gustul individual, expresie a eului indivizibil, la definirea căruia participă datele psihofiziologice ale personalităţii umane, precum şi datele teoretice de cultură generală, acumulate în urma unui proces educaţional, se caracterizează printr-o infinită diversitate.