Turismul - Activitate economico-socială

1.1 Conceptele de „turism” şi „turist”

Deşi considerat de cei mai mulţi dintre experţi din domeniu un fenomen specific epocii contemporane, turismul s-a cristalizat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi ca atare, primele încercări de definire şi caracterizare a lui datează din această perioadă.

Din punct de vedere etimologic, cuvântul „TURISM” provine din termenul englezesc „TO TOUR” (a călători, a colinda), având deci semnificaţia de excursie.

De-a lungul anilor, conţinutul noţiunii de turism s-a modificat, s-a îmbogăţit continuu.Unul dintre specialiştii consacraţi în cercetarea fenomenului turistic, a cărui opinie a fost îmbrăţişată de un număr mare de teoreticieni, este profesorul elveţian W. Hunziker. El defineşte turismul prin „ansamblul relaţiilor şi fenomenelor ce rezultă din deplasarea şi sejurul persoanelor în afara locului de reşedinţă, atâta timp cât sejurul şi deplasarea nu sunt motivate de o stabilire permanentă sau o activitate lucrativă oarecare”.

Unii specialişti au reproşat acestei definiţii că este prea generală, că nu exclude unele forme de deplasări ce nu au scopuri pur turistice (elevi ,studenţi). În schimb, alţi specialişti i-au reproşat caracterul limitativ, deoareca exclude o serie de manifestări care au şi conţinut turistic, ca de exemplu participările la congrese şi reuniuni interne şi internaţionale, deplasările oamenilor de afaceri, manifestări în care se solicită în mare măsură şi servicii turistice.

Principalele elemente care marchează activitatea turistică sunt:

- deplasarea persoanelor în cadrul călătoriei efectuate,

- sejurul într-o localitate în afara domiciliului (reşedinţei permanente) a persoanei care se deplasează,

- sejurul are durată limitată,

- sejurul să nu se transforme într-o reşedinţă definitivă.

OMT apreciază faptul că turismul se referă la activităţile desfăşurate de

persoane, pe durata călaătoriilorşi sejururilor, în locuri situate în afara reşedinţei obişnuite, pentru o perioadă consecutivă ce nu depăşeşte un an (12 luni), cu scop de loisir, pentru afaceri sau alte motive.

Corespunzător accepţiunii prezentate, pot fi identificate formele principale ale turismului, şi anume:

a) turism intern (domestic tourism) : rezidenţii unei ţări date care călătoresc numai în interiorul acesteia;

b) turism receptor (inbound tourism) : non-rezidenţii care călătoresc în ţara dată;

c) turism emiţător (outbound tourism) : rezidenţii ţării date care călătoresc în alte ţări.

Aceste trei forme de bază pot fi asociate în modalităţi diferite, dând naştere altor categorii ale turismului, şi anume:

- turism interior, formă care regrupează turismul intern şi turismul receptor;

- turism naţional, constituit din turismul intern şi turismul emiţător;

- turism internaţional, alcătuit din turismul receptor şi turismul emiţător.

Clarificarea conceptului de turism presupune, de asemenea, şi definirea subiectului călătoriei, respectiv a turistului. Turistul ca persoană a fost definit mai târziu decât turismul ca fenomen. În 1937, un comitet de experţi statisticieni din subordinea Ligii Naţiunilor, a definit, mai întâi, turistul internaţional ca fiind „acea persoană care întreprinde o călătorie pentru cel puţin 24 de ore într-o altă ţară decât cea în care se află reşedinţa sa permanentă”. Conferinţa ONU pentru turism şi călătorii internaţionale, Roma, 1963, a recomandat utilizarea termenului de vizitator pentru a desemna „orice persoană care vizitează o ţară, alta decât cea în care se află reşedinţa sa obişnuită, pentru orice alt motiv decât desfăşurarea unei ocupaţii remunerate în interiorul ţării pe care o vizitează”. Această definiţie acoperă două categorii de vizitatori:

- turişti- vizitatori temporari ce stau cel puţin 24 de ore în ţara vizitată şi ale căror motive de călătorie pot fi grupate în :

a) loisir (recreere, sănătate, sport,odihnă, studii sau religie),

b) afaceri, familie, misiuni şi reuniuni.

- excursionişti – vizitatori temporari ce călătoresc pentru propria plăcere şi stau mai puţin de 24 de ore în ţara vizitată.

Cu acelaşi prilej a fost definit şi călătorul (turistul) în tranzit, considerat a fi orice persoană care traversează o ţară, chiar dacă rămâne mai mult de 24 de ore, cu condiţia ca opririle să fie de scurtă durată şi/sau să aibă alte scopuri decât cele turistice.

Ulterior, s-a pus problema stabilirii unui plafon maxim de timp, în cadrul căruia persoana care călătoreşte este considerată turist. În 1991, la Ottawa, s-a stabilit ca această perioadă să fie de 1 an, după care persoana respectivă este considerată rezident, azilant, etc.

Toate aceste condiţii rămân valabile şi în cazul turistului intern.

Conform precizărilor OMT, turistul este reprezentat de „orice persoană care se deplasează spre un loc aflat în afara reşedinţei sale obişnuite, pentru o perioadă nu mai mare de 12 luni şi ale cărei motive principale de călătorie sunt altele decât exercitarea unei activităţi remunerate în locul vizitat”.

Sunt menţionate , în acest context, trei criterii considerate esenţiale pentru a distinge vizitatorii (în sensul de turişti) de alte categorii de călători pentru a elimina ambiguităţile generate de unii termeni. Potrivit acestor criterii:

- voiajul trebuie efectuat într-un loc situat în afara reşedinţei obişnuite, ceea ce nu exclude călătoriile mai mult sau mai puţin regulate între domiciliu şi locul de muncă sau de studii;

- sejurul nu poate depăşi 12 luni consecutive, peste acest prag vizitatorul având, din punct de vedere statistic, statutul de rezident;

- motivul principal al călătoriei trebuie să fie altul decât exercitarea unei activităţi remunerate, la locul vizitat, ceea ce exclude migraţia legată de locul de muncă.

Vizitatorii sunt grupaţi, după rezidenţă, în vizitatori internaţionali şi vizitatori

Interni, iar fiecare categorie este, la rândul ei, subdivizată în turişti (cei care petrec cel puţin o noapte la locul vizitat) şi excursionişti (vizitatori de o zi).

Legat de durata voiajului, se sugerează posibilitatea înregistrării şi evidenţierii călătoriilor pe diverse lungimi de intervale, în funcţie de necesităţile analizei (tab. 1). Corespunzător acestei fragmentări a duratei călătoriei, unii autori propun şi noţiunea de vacanţieri – pentru cei care realizează o călătorie de cel puţin 4 zile. Se face , în acest fel, distincţie între turismul de week-end (1-3 zile) şi turismul de vacanţă.