Cardul, Prezentul și Viitorul Monedei Electronice

CAPITOLUL 1

APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA CARDURILOR PE PLAN INTERNAŢIONAL

1.1 APARIŢIA CĂRŢILOR DE PLATĂ

Este desigur o certitudine că puţini specialişti din domeniul financiar ar fi putut ghici cu mai bine de 50 de ani în urmă impactul care urma să-l aibă cardul bancar asupra întregii vieţi economice şi sociale, că acest produs urma să devină cel mai profitabil şi des utilizat dintre produsele financiare oferite consumatorilor.

Prezentarea foarte precisă a originii cărţilor de plată se constituie într-o misiune dificilă. Totuşi este unanim acceptat că SUA a fost originea lor. O primă referire la acest nou mijloc de plată a fost făcută în lucrarea, apărută în 1880, „Looking Backward” a scriitorului american Edward Bellany, care imaginase deja că în anul 2000 banii vor fi înlocuiţi cu cărţi de plată având o valoare predeterminată şi mai mult, ce ar permite titularilor lor să obţină un credit. S-a convenit că anul 1914 reprezintă data de naştere a cardului. În acel an, firma „General Petroleum Corporation of California” emitea o carte de credit pentru funcţionarii săi şi câţiva clienţi selecţionaţi cu grijă. Pe cardul emis, ce se prezenta sub forma unei plăcuţe metalice, erau înregistrate informaţii referitoare la fiecare client care dispunea în acelaşi moment şi de o linie de credit. Tot atunci, firma Western Union a înmânat o astfel de placă metalică clientelei sale cele mai fidele, iar in anul 1915 Compania Telegrafică emite plăcuţe destinate să-i identifice pe principalii săi clienţi şi să autentifice telegramele lor.

În anii care au urmat, magazine şi companii aeriene şi-au lansat propriile lor cărţi de credit. Acest lucru a însemnat pentru americani o nouă eră. Într-un context economic redevenit favorabil, a fost deschis un nou drum în 1947 de către Flatbusch National Bank, care şi-a lansat propria carte de credit, limitată doar pentru proprii clienţi. Cartelele pentru tranzacţii financiare, convenţionale, din plastic, au apărut masiv începând cu anul 1950. Ele au fost introduse de liniile aeriene , de bănci şi în turism şi se prezentau sub forma unor cartele ce aveau ştanţate în relief un set de caractere. Ele erau utilizate cu ajutorul unui dispozitiv mecanic, numit zip-zap sau imprimenter, pentru a imprima pe un formular de hârtie numele emitentului cartelei şi numărul de cont al clientului. Franklin National Bank a lansat în 1951 propria sa carte de credit ce permitea comercianţilor să emită facturi, utilizând o procedură de încasare aproape identică cu cea practicată astăzi.

Între cartelele apărute în această perioadă se poate menţiona şi cea emisă de Diners Club. Aceasta era destinată în principal călătoriilor şi petrecerii timpului liber. Cartea Diners Club a fost urmată în 1958 de cartea American Express şi în 1959 de Cartea Albă. În 1953, în jur de 100 de bănci, mai ales de dimensiuni mici, au emis cărţi de credit, convinse fiind că vor găsi în comisioanele încasate o sursa de profit ce nu trebuie neglijată. Ulterior, multe dintre ele vor abandona această activitate ce s-a dovedit puţin rentabilă din cauza volumului insuficient al tranzacţiilor, o dovadă în acest sens fiind bilanţul stabilit în 1957. În acel an, 26 de bănci americane emiteau cărţi de credit, ceea ce a făcut ca peste 754.000 de persoane să fie purtătoare a acestor carduri acceptate de aproape 11.000 comercianţi, pentru o cifră de afaceri anuală de circa 40 milioane de $.

În ciuda acestor rezultate puţin încurajatoare şi a pierderilor însemnate generate de costul ridicat al lansării, două bănci au continuat să aplice sistemul : Chase Manhattan din statul New York şi mai târziu, în 1958, Bank of America în statul California. Aceasta din urmă, a lansat în 1959 Bank Americard, strămoşul cărţii VISA. Dacă în 1961 existau deja un milion de purtători ai acestei cărţi, succesul său provine din crearea în 1966, a societăţii Bank Americard Services Corporation, care era destinată să licenţieze celorlalte bănci, structura pusă în funcţiune de Bank Americard, precum şi desenul albastru/alb/auriu al cărţii sale.

Dezvoltarea internaţională a cărţii a avut la origine crearea, în 1974, a unei organizaţii internaţionale IBANCO care a adoptat în 1977 numele de VISA International. MasterCard, care se numea Master Charge până în 1983, a capătat acest nume în 1969, ca urmare a regrupării a şapte bănci în jurul lui Interbank Card Association şi a devenit, alături de VISA, a doua mare societate de carduri bancare. Foarte rapid, reţelele de cărţi de credit s-au implantat în străinătate, încă din 1951 cărţile Diners Club fiind acceptate în Mexic şi în Marea Britanie.

Anul 1958 marchează crearea lui Diners Club în Franţa şi intrarea în scenă, pe pământ american, a lui American Express cu un card din plastic destinat petrecerii timpului liber şi pentru călătorii. Inovaţia va fi preluată în Franţa, unde Diners Clib păstrase sistemul bazat pe suport de hârtie. Tot în SUA, aproximativ 150 de bănci emiţătoare de carduri au început să propună un serviciu nou, oferind deţinătorilor de carduri, facilităţi de creditare a contului pe o perioadă determinată şi cu o dobândă prestabilită pe bază de contract. Aceste bănci au găsit în dobânzile încasate lunar de la aceste forme de împrumut, o sursă de venituri care să le restabilească echilibrul economic.

Din 1965, American Express şi Diners Club au făcut demersuri faţă de băncile franceze ale căror reţele ar fi putut facilita promovarea cărţilor lor de credit. În 1967, în Franţa, a fost propusă „ Cartea Albastră”. Acest card legat de contul curent al clientului şi concurent al cecului, era un nou mijloc de plată atât pentru comerciant cât şi pentru deţinător. El reprezenta totodată o creaţie naţională şi un produs realizat sub licenţa unui emitent de peste Atlantic .

Încă de la început Cartea Albastră şi-a atras ostilitatea comercianţilor din cauza nivelului ridicat al comisionului prelevat de către bănci pentru fiecare tranzacţie. În 1968, preocupările francezilor se situau, în comparaţie cu americanii, la un alt nivel. Ei au aderat în mică măsură la Cartea Albastră care nu a fost difuzată decât în aproximativ 265.000 de exemplare. În ceea ce priveşte comercianţii, aceştia au fost obligaţi să plătească TVA, văzut ca „o noua taxă indirectă”. Din aceste motive, anii 1968-1978, pot fi consideraţi în acelaşi timp, ani de incertitudine şi de consolidare. Incertitudinea din anii 1975-1976 era legată în principal de interesul continuării emiterii şi promovării unei cărţi bancare şubrezite de creşterea numărului de fraude înregistrate.