Considerații asupra optimizării profitabilității bancare

INTRODUCERE

Ştiinţa managementului se bazează pe acumularea unei experienţe trecute şi pe necesitatea stringentă a găsirii unor soluţii pentru o mai bună organizare şi conducere a proceselor din ce în ce mai complexe care decurg din dezvoltarea impetuoasă a societăţii umane în ansamblul său. Americanii Reece şi O’Grady definesc managementul ca fiind procesul de coordonare a resurselor informaţionale, fizice şi financiare, în vederea realizării scopului organizării.

În binecunoscuta enciclopedie Larousse, managementul este definit ca ştiinţa tehnicilor de conducere şi gestiune a întreprinderilor.

Condiţia esenţială şi de perspectivă a managementului, valabilă şi pentru sistemul bancar, este sugestiv definită prin ceea ce P. Drucker numeşte noile „postulate ale managementului”, şi anume: managementul este general, afirmându-se în toate domeniile de activitate; dezvoltarea spiritului de inovare constituie trăsătura esenţială a managementului modern; managementul este orientat spre sporirea continuă a productivităţii muncii intelectuale şi fizice; managementul se grupează pe tradiţii culturale, sociale şi politice ale fiecărei ţări, pe condiţiile utopice de dezvoltare a acesteia; managementul constituie principalul factor de sporire a eficienţei activităţii desfăşurate; ca o consecinţă logică a postulatului precedent, managementul constituie principalul animator al dezvoltării economice.

Managementul unei societăţi bancare îl definim ca reprezentând procesul de conducere şi administrare a acesteia, pentru utilizarea resurselor de care dispune în scopul maximizării obiectivelor organizaţionale şi depăşirii limitărilor provenite din mediul extern.

Managementul activelor şi pasivelor bancare constă, pentru o bancă, în determinarea unei situaţii ideale exprimate prin dimensiune şi structură, precum şi în luarea deciziilor ce-i permit să atingă această situaţie ideală .

Atunci când vorbim de optimizarea managementului activelor bancare trebuie să avem în vedere, în principal, supravegherea şi gestiunea plasamentelor băncii care deţin ponderea covârşitoare în activul băncii şi sunt foarte diversificate, ce trebuie orientate în direcţia asigurării unui grad sporit de siguranţă - risc minim, astfel încât acest risc, corelat cu profitul prognozat, să rezolve problema lichidităţii băncii.

Capitolul 1. Principalele evoluţii şi tendinţe ale sistemului bancar din România

- Sistemul bancar românesc a înregistrat, în cursul anului 2007, o creştere fără precedent a activelor, susţinută de majorarea semnificativă a resurselor atrase atât de pe piaţa internă, cât şi de pe cea externă.

- Trăsătura caracteristică a perioadei a reprezentat-o orientarea preferenţială a pieţei spre creditele în valută şi economisirea în lei. În acest context, banca centrală a devenit principalul recipient al excedentului de resurse în lei, influenţând astfel, prin dobânda de referinţă, rezultatele financiare ale băncilor.

- Profitabilitatea sistemului s-a îmbunătăţit considerabil, în condiţiile în care volumul afacerilor a crescut mai repede decât ritmul de reducere a ecartului dobânzilor, iar calitatea activelor a fost mai bună.

- Politica monetară a continuat în 2007 să-şi păstreze atitudinea restrictivă. Scăderea ratei dobânzii a fost iniţiată în luna iunie 2007, pe fondul trendului constant de restrângere a creditării în lei şi al decelerării inflaţiei într-un ritm alert decât cel programat. În acelaşi context, în lunile următoare au mai fost operate reduceri ale ratelor dobânzii de intervenţie a BNR, aceasta plasându-se la în prezent la nivelul de 15,75% (februarie 2005).

Primele trei luni ale anului 2008 au fost caracterizate de mişcări importante în planul valutar şi monetar gestionate de Banca Naţională, atât în anticiparea efectelor negative ale liberalizării contului de capital cât şi a trecerii la politica de „ţintire a inflaţiei”: