Drept Procesual Penal

Noţiune şi clasificarea probelor

Noţiunea de probă cunoaşte în lit de specialitate mai multe sensuri. În sens larg, prin probă se înţelege acţiunea de stabilire a existenţei sau inexistenţei unui fapt, mijlocul legal prin care se poate stabili faptul ce trebuie dovedit. În sens restrâns prin probă se înţelege mijlocul de probă prin care se poate dovedi un raport juridic, iar pe de altă parte, faptul probator, adică un fapt material care odată probat este folosit la rândul său pentru a dovedi un alt fapt material determinant pt soluţionarea pricinii. Noţiunea de probă este folosită în sensul de mijloc de probă.

Mijloacele de probă sunt:

a) înscrisurile prin care se înţelege orice declaraţie despre un act sau fapt juridic în sens restrâns făcută prin scriere de mână, dactilografiere, litografiere, imprimare pe hârtie sau orice alt material.

b) Martorii sunt persoane străine de proces care relatează în faţa instanţei de judecată fapte sau împrejurări concludente pt soluţionarea cauzei şi de care au luat cunoştinţă personal. Importantă este depoziţia martorului, dat fiind că aceasta este mijlocul propriu zis de probă şi nu martorul.

c) Prezumţiile reprezintă rezultatul a două raţionamente mai întâi din cunoaşterea probelor directe, printr-un raţionament judecătorul induce existenţa în trecut a unui fapt care este vecin şi conex cu faptul generator de drepturi; printr-un al doilea raţionament din cunoaşterea faptului vecin şi conex se deduce existenţa faptului principal, datorită legăturii de conexitate din aceste două fapte.

d) Mărturisirea este recunoaşterea de către o parte a unui fapt pe care partea potrivnică îşi întemeiază o pretenţie sau o apărare şi care este de natură să producă consecinţe juridice împotriva autorului ei.

e) Expertiza este definită ca fiind activitatea de cercetare a unor împrejurări de fapt în legătură cu obiectul litigiului, ce necesită cunoştinţe de specialitate, activitate care e4ste desfăşurată de un specialist, numit expert, care este desemnat de instanţa de judecată.

f) Cercetarea la faţa locului nu este un mijloc de probă ci mai degrabă un act procedural care are drept scop constatarea directă şi nemijlocită în afara instanţei a unor probe materiale netransportabile.

2.Convenţii asupra probelor

Prin convenţii asupra probelor se înţeleg acele acorduri de voinţă prin care părţile se abat, derogă, de la normele legale ale probaţiunii judiciare, fie anterior unui proces, fie în cursul unui proces civil.

Deşi nu există o reglementare oficială a acestei materii, există totuşi izolat o dispoziţie legală în Codul civil, art.1191, al. 3, in acest sens.

3.Subiectul, obiectul probei şi sarcina probei

Subiectul probei este judecătorul, întrucât probele au menirea de a-l convinge pe judecător asupra existenţei sau inexistenţei raportului juridic dedus judecăţii. O influenţă deosebită are retorica avocaţilor cât şi experienţa judecătorului ca om şi ca profesionist

Obiectul probei îl reprezintă faptele juridice în sens larg care au creat, modificat sau stins raportul juridic dedus judecăţii, ori care au determinat ineficienţa acestui raport.

Sarcina probei. Regula este cea prevazuta de art 1169 Cciv şi anume cel ce face o propunere inaintea judecatii rebuie sa o dovedeasca. Întrucât reclamantul este cel care sesizează instanţa lui îi revine sarcina de a-şi dovedi pretenţia dedusă judecăţi. Dacă reclamantul face dovada afirmaţiilor atunci pârâtul dacă doreşte respingerea cererii reclamantului este obligat să facă probe din care să rezulte netemeinicia pretenţiilor acestuia.

În cazul în care pârâtul formulează cerere reconvenţională sau invocă o excepţie procesuală el este cel care face o propunere înaintea judecăţii, astfel încât lui îi revine sarcina probei.

Dacă instanţa dispune probe din oficiu, diligenţe pt administrarea lor trebuie să depună partea căreia îi profită probele respective.

Intervenientul voluntar, principal sau accesoriu are sarcina probei pt a-şi dovedi pretenţiile, respectiv, pt a susţine poziţia părţii în folosul căreia a intervenit. Intervenientul forţat nu are sarcina probei

4.Propunerea probelor

Propunerea probelor se face în etapa scrisă a procesului prin cererea de chemare în judecată, întâmpinare, în cazurile îngăduite de legiuitor dar cel mai târziu până la prima zi de înfăţişare. reclamantul propune probele prin cererea de chemare în judecată 112 alin 5 CPC. Potrivit art 132 alin 1 CPC reclamantului i se permite ca până la prima zi de înfăţişare să modifice, să completeze sau să întregească acţiunea dar şi să propună noi dovezi.

Dacă pârâtul a formulat cerere reconvenţională poate cere la prima zi de înfăţişare un termen pt a depune întâmpinare la cererea reconvenţională dar şi pt a propune dovezi în apărarea sa. Potrivit art. 115 pct 3 CPC pârâtul propune probe prin întâmpinare. Dacă formulează cerere reconvenţională atunci prin aceasta va indica şi probele de care înţelege să se folosească.

Intervenientul voluntar principal şi Intervenientul accesoriu trebuie să pună probe prin cererea de intervenţie, care se face sub forma cererii de chemare în judecată.

Doctrina consideră ca şi în cazul intervenientului forţat şi acesta ar trebui să propună probe tot prin cererea de intervenţie.

5.Condiţiile de admisibilitate a probelor.

Pt ca o probă să fie admisă ea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

a)să fie legală, adică să fie îngăduită de legea materială sau procesuală.

b)să fie verosimilă, adică să tindă la dovedirea unui fapt real, posibil, să nu contravină legilor naturii universal recunoscute.

c)să fie pertinentă, adică să aibă legătură cu obiectul pricinii.

d)să fie concludentă, adică prin administrarea ei se va ajunge la dezlegarea cauzei

o probă concludentă poate să fie şi o probă pertinentă, inversa ne fiind aplicabilă, astfel încât o probă poate fi pertinentă dar nu poate conduce la dezlegarea pricinii.

6.Asigurarea dovezilor şi constatarea unei stări de fapt

Procedura asigurărilor dovezilor este reglementată de art 235-241 CPC. Se recurge la această procedură atunci când există riscul ca un mijloc de probă să dispară până la începerea procesului sau chiar pe parcursul procesului, dar înainte de etapa propunerii şi administrării probelor. Scopul acestei proceduri este conservarea unei probe pt a putea fi folosită într-un litigiu viitor sau chiar într-un litigiu în curs, dar care nu a ajuns la etapa administrării dovezilor.

Legiuitorul astfel se abate de la principiul nemijlocirii potrivit căruia probele sunt administrate înaintea instanţei care soluţionează pricina.

Constatarea unei stări de fapt, potrivit art 239 alin 1 CPC, este atunci când o persoană care are un interes să constate de urgenţă o anumită stare de fapt care ar putea să înceteze ori să se schimbe până la administrarea dovezilor va putea cere instanţei să delege un executor judecătoresc să constate la faţa locului această situaţie de fapt.

Cererea se judecă în camera de consiliu, fără citarea părţilor. În caz de admitere a cererii instanţa deleagă un executor judecătoresc care funcţionează în circumscripţia instanţei ce a pronunţat încheierea de admitere. Starea de fapt va fi consemnată printr-un proces verbal încheiat de executor, care va fi comunicat părţii împotriva căreia s-a dispus această măsură.