Istoria limbii române literare

1830 – 1870

Ne intereseaza doar curentul popular istoric. Din punct de vedere lingvistic, aceasta perioada a fost una extrem de tulburata. Acest curent popular istoric a convietuit cu o alta directie in istoria curentelor lingvistice: curentele neolatiniste, continuatoare ale Scolii Ardelene.

Despre curentul popular istoric se poate vorbi mai ales în Moldova, unde avem reprezentanti precum C. Negruzzi, V. Alecsandri, G. Asachi, M. Kogalniceanu. S-a constituit sub forma unui curent gratie unor conditii culturale favorabile:

1. Publicatiile / revistele. Publicatia lui Heliade Radulescu, Curierul românesc (1829), a fost un fel de stindard al tuturor publicatiilor, patronând atât scriitori munteni, cât si moldoveni. Cei mai importanti poeti munteni au crescut în umbra lui Heliade: V. Cârlova, D. Bolintineanu, G. Alexandrescu.

Moldova s-a bucurat de o continuitate a publicatiilor cu caracter literar. Albina româneasca (1829) a lui Asachi, Dacia literara, (1840) a lui Kogalniceanu, a deschis un drum în evolutia limbii literare. Propasirea (1844), România literara (1855), Steaua Dunarii (1858) tot a lui Kogalniceanu, Gazeta de Transilvania (1838) a lui Gh. Barit Þ continuitatea a avut o mare importanta, constând în:

- stabilirea unei anumite directii, dirijata atât catre creatia populara, cât si spre izvoarele istorice;

- pentru evolutia limbii literare, s-au impus prin aceste publicatii o norma incipienta si anumite directii pe care norma trebuia sa le respecte.

Dacia literara se declara împotriva traducerilor. În Introductie, Kogalniceanu declara ca „traducerile nu fac o literatura”. De asemenea, era împotriva exagerarilor latiniste, milita pentru inspiratia din literatura istorica (ex: Kogalniceanu îi reediteaza pe cronicari – M. Costin, G. Ureche si I. Neculce) si pleda pentru existenta unei limbi literare unice. Acest principiu al unitatii lingvistice se opune unei exagerate culori locale (graiurile locale). Aceasta unitate a presei din cele 3 principate reprezinta o prima conditie favorabila pentru unificarea limbii române literare.

2. Scoala reprezinta a doua conditie favorabila pentru ca este unul dintre mijloacele eficiente prin care se raspândeste norma literara. În Muntenia avem Academia Sfântul Sava, în Moldova avem scolile lui Asachi. Scoala raspândeste o forma cultivata a limbii si presupune manuale, gramaticii, teorii lingvistice. Ex: Gramatica lui Heliade (1828) a aplicat reforma ortografica: sunt reduse literele chirilice si e introdus un alfabet de tranzitie care netezeste drumul alfabetului latin. Gramatica lui Heliade a modernizat limba sub foarte multe aspecte si a facut-o din necesitati didactice (a fost o gramatica de scoala).

Normarea limbii literare se realizeaza prin doua trasaturi esentiale:

- unificarea normei

- modernizarea normei

Unificarea normei se va realiza în sec.19 din ratiuni culturale dar si din motive tipice scriitorilor si se va face tot pe baza munteneasca. Modernizarea normei este specifica acestui secol si se va realiza în strânsa legatura cu neologismele. Problema neologismului este vitala pentru sec.19. Dupa 1860 – 1870, neologismul va avea o functie stilistica: la Eminescu va avea valoare poetica, la Caragiale va contribui la realizarea comicului, în timp ce la Creanga lipseste cu desavârsire, însa tot cu un scop anume.

Puncte de vedere ale scriitorilor în ce priveste unificarea si modernizarea limbii literare

Nu pot fi întelese parerile acestor scriitori decât în opozitie cu curentele neolatiniste, aduse din Transilvania de catre continuatorii Scolii Ardelene. Aceste curente neolatiniste s-au deteriorat în evolutie prin exagerari pe care limba nu le putea accepta. Forma cea mai exagerata o reprezinta Dictionarul Academiei, în redactia lui I.C. Maxim si Laurian, un dictionar profund latinizant în multe privinte. Cea mai justificata tinta a acestui dictionar este gasirea etimonului latin. Dar s-a încercat excluderea din limba a cuvintelor nelatine Þ un dictionar trunchiat. S-a ajuns la o solutie de compromis: pe lânga cele 2 volume ale dictionarului, s-a alcatuit si un glosar în care intrau toate cuvintele nelatine.

Alta greseala a acestui dictionar a fost ca nu s-au acceptat împrumuturile neologice din limbile romanice moderne. Reprezentantii curentului popular istoric s-au declarat mereu pentru limba vie, nu pentru formele artificiale. Singurul „teoretician” al limbii a fost Heliade Radulescu, dar el a avut o anumita pozitie fata de limba literara pâna la 1840 si alta pozitie dupa 1840. Înainte de acest an, Heliade era adeptul formelor vii, modelul fiind limba veche (mai unitara). Dupa 1840, Heliade aluneca pe o alta panta: începe sa accepte italiana ca model pentru limba literara Þ forme cât mai apropiate de italiana. În 1862, Heliade republica Curierul de ambe sexe, cu modificari italienizante. Asadar, pâna la 1840, Heliade a fost un mentor pentru limba literara.