Gestionarea și Valorificarea Patrimoniului Pedologic

1) Patrimoniul pedologic, definiţii, categorii

Cu referinţă la termenul „patrimoniul pedologic” în vorbirea curentă sunt folosite mai multe abordări:

• pământ- în sensul menţionat, este stratul de la suprafaţa uscatului, care permite dezvoltarea vegetaţiei. Acest termen este folosit cel puţin cu 3 accepţiuni:

1. de natură şi calitate (argilos, lutos, nisipos, calcaros, humifer, sărac, gras etc.);

2. de întindere şi folosinţă (hectare de pământ arabil sau cu vie, pădure etc.);

3. material de sol (strat de pământ, bulgăre de pământ etc.).

• teren- are, în primul rând, un înţeles de întindere, de regulă delimitată şi cu o anumită destinaţie (agricol, forestier, de construcţie etc.). În această definiţie termenul „teren” se apropie de termenul „pământ”.

• sol- strat superior al uscatului.

Înţelesul primordial al termenului „sol” a fost şi este încă, de strat afânat în

care sunt ancorate plantele terestre şi care acoperă uscatul acolo unde este posibilă formarea şi acumularea de material terigen.

Odată cu dezvoltarea agriculturii, noţiunea de sol (patrimoniul pedologic) a

luat la bază 2 concepte mai mult sau mai puţin utilitariste. Cel mai vechi se baza pe ideea de sol ca „pământ arabil” alcătuit dintr-un amestec variate de materiale minerale şi organice având anumite însuşiri fizice şi chimice care asigură plantelor nutriţie şi apă (abordare agrochimică).

Celălalt concept privea solul ca pe un rezultat al alterării rocilor sub influenţa factorilor geologici externi (şcoala agrogeologică).

Prima definiţie ştiinţifică a solului aparţine lui V. V. Dokuceaev (1886): orizonturile exterioare ale rocilor sau cele imediate următoare, modificate pe cale mai mult sau mai puţin naturală de apă, aer şi diferite organisme vii sau moarte.

Acest concept a fost dezvoltat de către N. M. Sibirţev, K. D. Glinca ş.a. accentuându-se ideea de corp natural de sinestătător la suprafaţa scoarţei terestre cu morfologie specifică, observabilă în secţiune verticală în sol, care reprezintă rezultatul proceselor de formare a solului desfăşurate în timp sub acţiunea unei combinaţii specifice de factori genetici (climă, vegetaţie şi faună, rocă parentală şi relief). Ulterior, noţiunea de sol a fost dezvoltată de D. G. Vilenschi, G. F. Marbut, A. Demolon, N. Cernescu, N. Florea ş.a.

În sensul patrimoniului pedologic, conform lui V. A. Kovda (1973) solurile fiind corpuri naturale aparte alcătuiesc învelişul de sol, care constituie „pătura terestră de sine-stătătoare” – pedosfera – care joacă un rol extrem de important în bilanţul energetic al globului pământesc în formarea chimismului hidrosferei şi atmosferei actuale, asigurării interacţiunii circuitului mare geologic şi circuitului mic biologic al substanţelor.

Structura învelişului de sol (componentele, raportul dintre acestea) nu este întâmplătoare. Totodată, învelişul de sol nu este o aglomerare de soluri. Structura lui este strict determinată de relaţiile dintre componente.

În acest context, pentru caracterizarea patrimoniului pedologic nu este suficientă numai studierea pe verticală (pe profil) a însuşirilor şi dinamicii solului, ci trebuie de avut şi ce se întâmplă în ariile învecinate (versant, depresiune, arii inundabile etc.) şi relaţiile cu ele. Aceasta, deoarece alături de acumularea şi circulaţia pe verticală a materiei se adaugă şi circulaţia laterală a ei. Astfel, procesele de migrare şi de acumulare a substanţelor sunt responsabile pentru starea actuală a profilelor de sol şi implicit a peisajului de sol (pedopeisajului). Chiar mai mult, se ştie bine că în pedogeneză sunt încadrate şi substanţele deplasate de la distanţă mare cu vântul sau apele de suprafaţă. De altfel, pentru a înţelege caracteristicile pedopeisajului este necesară cunoaşterea şi acestei componente a migraţiei şi acumulării substanţelor.

Studiul învelişului de sol, deci, se bazează în continuare pe cercetarea profilului de sol (pedonului), ca eşantion principal de lucru, dar considerat integrat în pedopeisaj şi corelat cu dinamica acestuia, astfel, mai înbogăţit în conţinut.

În cadrul studiului învelişului de sol, ca atare se urmăresc nu numai schimbările şi migrarea pe verticală în sol a unor componenţi, ci şi schimbările şi migrarea ce pot avea loc şi oblic (la suprafaţa solului sau prin sol) între polipedonuri, cu consecinţele corespunzătoare în învelişul de sol.

După I. Muntean conceptele, teoriile moderne privind solul sunt în esenţă variante, respectiv îmbunătăţiri modificate şi lărgite ale conceptului dokuceaevist. Astfel, Soil Taxonomy (1996) defineşte solul ca „o colecţie de corpuri formate din materiale minerale şi organice care acoperă o mare parte din suprafaţa Pământului, conţine materie vie şi constituie suport pentru plante în câmp şi care, a fost schimbat prin activitatea omului ”.

Baza Mondială de Referinţă pentru Resursele de Sol (W.R.B., 1998) defineşte solul ca: „un corp natural continuu, care are trei dimensiuni spaţiale şi o dimensiune temporală şi care posedă trei caracteristici principale”.

1. Este format din constituienţi minerali şi organici şi include faze solide, lichide şi gazoase.

2. Constituienţii sunt organizaţi în structuri specifice pentru mediul pedogenetic. Aceste structuri formează aspectul morfologic al învelişului de sol echivalent cu anatomia fiinţelor vii. Ele rezultă din istoria învelişului de sol şi din dinamica şi proprietăţile lui actuale. Studiul structurilor învelişului de sol facilitează percepţia proprietăţilor fizice, chimice şi biologice şi permite înţelegerea prezentului, trecutului şi prezice viitorul lui.

3. Învelişul de sol este în evoluţie constantă şi permanentă, ceea ce dă solului cea de-a patra dimensiune – timpul.

În pedologia românească contemporană, N. Florea (1993) defineşte solul ca un corp natural, tridimensional, de material relativ afânat, alcătuit din compuşi minerali, organici şi organisme vii, aflate în interacţiune cu proprietăţi fizice diferite de ale materialului parental iniţial, din care s-au format şi evoluat în timp, prin procese pedogenetice şi pedologice, sub acţiunea climei şi organismelor în diferite condiţii de relief, fiind capabil de schimb continuu de substanţă şi energie cu mediul şi de asigurare a condiţiilor necesare creşterii şi dezvoltării plantelor.

Din această definiţie se constată că „solul” nu este echivalent cu ceea ce se defineşte prin sol agricol, iar noţiunea de „subsol” nu este echivalentă cu roca parentală. Solul, definit în sensul folosinţei sale, se referă mai mult la modul de utilizare decât la solul ca entitate naturală.

Conform lui V. I. Vernadschi, solul este corp biorutinar. În acest sens, solul este un corp cu viaţă, el face tranziţia între lumea anorganică şi organică vie, prezintă un flux continuu de energie şi substanţă ca în corpurile vii, moşteneşte unele însuşiri ale materialului parental. De alte sisteme biorutinare, solul se deosebeşte prin structură, care este indispensabil legată de procesul de pedogeneză.

În literatura de specialitate, greşit, frecvent structura se examinează în relaţii cu anumiţi factori (conţinut şi componenţă a humusului, origine mineralogică a fracţiunii fin dispersate etc.).