Comunicare și Negocieri în Afaceri

Toate popoarele de pe pămînt, în ciuda diversităţii idiomurilor, vorbesc unul şi acelaşi limbaj" susţine Beauzée. Toate limbile au un fundament comun, o raţiune fondatoare comună, datorită faptului că servesc aceluiaşi scop: semnificării prin intermediul limbii, transmiterii gândurilor personale altor oameni.

Fiecare gînd este o reprezentare a ceva ce trebuie sau nu trebuie comunicat. De aceea, în limbă, prin limbă, vom vedea, se deschide accesul la această reprezentare. Vorbirea este mai mult decît arată această schemă, este o oglindă, uneori o fereastră, a noastră, a eu lui, a persoanei. Persoana nu apare în hainele care înveşmîntează corpul nostru, ci în cuvintele care îmbracă ceea ce dorim să comunicăm.

Limbaj – orice sistem sau ansamblu de semne care permite exprimarea sau comunicarea; în sens strict, reprezintă o instituţie universală şi specifică umanităţii, care comportă caracteristici proprii.

Limbă – (sens comun) – produs social particular al facultăţii limbajului, ansamblu de convenţii necesare comunicării, schimbului de informaţii, adoptate în mod mai mult sau mai puţin convenţional de către vorbitorii unei societăţi, pentru exercitarea acestei funcţii prin vorbire.

Dacă limbajul este facultatea sau aptitudinea de a construi un sistem de semne, intraductibil sau universal, limba este instrumentul de comunicare propriu unei comunităţi umane. Limbile, ca expresii particulare, ca realizări conjuncturale ale limbajului, sunt susceptibile de a fi traduse.

Vorbirea – actul prin care se exercită funcţia lingvistică; vorbirea într o limbă este activitatea de codare, iar ascultarea este activitatea de decodare a comunicării.

Sistem de semne – unităţi convenţionale, abstracte, care prin combinare pot forma unităţi semantice, cuvinte cu semnificaţie, expresii cu sens; sensul intrinsec al lor nu este altul decît referenţialitatea lor.

Codul lingvistic – limba – este necesar atît emiţătorului cît şi receptorului, pentru a realiza comunicarea. El constă într o multitudine de semne izolate, care se pot asocia pentru a desemna un referent, dintr un set de reguli după care se face asocierea acestor designatori pentru a exprima o imagine mentală, o reprezentare. Organizarea semnelor şi combinarea sensurilor lor ţin de sintaxa propoziţiei sau a frazei. Practicile discursive – tipuri de organizare ale comunicării – reprezintă utilizarea limbii în vorbire. Actul enunţării, al vorbirii, presupune recurgerea la semnificant şi semnificat, entităţi statice ale codului lingvistic.

Semnificantul – cuvântul, care desemnează un obiect, o acţiune, un fenomen, un concept; semnificatul – reprezentarea, imaginea mentală, conceptul căruia i se atribuie acel termen; referinţa - obiectul, fenomenul, acţiunea, starea de fapt a lumii care este desemnată prin semnificant.

Pentru a reuşi, comunicarea între indivizi are nevoie de înţelegerea codului. Vorbirea este un act individual, pe când limba este un fenomen social, de grup. "Jocurile de vorbire" (L. Wittgenstein) consacră sensul folosirii unor expresii în conformitate cu întrebuinţarea lor. Semnificaţiile termenilor unei limbi se regăsesc în dicţionare. Fiecare vorbitor are pentru un termen una sau mai multe semnificaţii. Aşadar, fiecare vorbitor are un dicţionar propriu pentru limba/limbile pe care o/le vorbeşte. Sensurile cuvintelor se pot schimba, în funcţie de interpretările care apar în cursul comunicării. Aşa se face că unii vorbitori pot avea sensuri greşite, false (adică neconforme cu sensul de dicţionar sau cu cel atribuit de grupul social în a cărei limbă se exprimă).

De aceea, N. Chomsky găseşte de cuviinţă să facă distincţia dintre competenţa lingvistică şi performanţa lingvistică.

Competenţa lingvistică – este dată de ansamblul posibilităţilor pe care le are un subiect vorbitor al unei limbi în ceea ce priveşte capacitatea de a construi şi de a recunoaşte fraze corecte din punct de vedere gramatical, de a le interpreta pe cele cu sens şi de a le identifica pe cele ambigue dintr o anumită limbă.

Performanţele lingvistice ale vorbitorului unei limbi nu ţin neapărat de competenţele lingvistice pe care le poate demonstra, ci de capacitatea de a pune "în joc" zestrea acumulată de termeni (semnificanţi) şi complexul de reguli pentru a obţine sensuri noi. Performanţele lingvistice mai reclamă şi ansamblul cunoştinţelor despre lume ale subiectului şi o anumită practică în abordarea şi gestionarea relaţiilor interumane, care pot funcţiona independent de competenţa lingvistică.

O altă distincţie care se face în acest domeniu este cea între limbă şi discurs (G. Guillamume). Aici discursul joacă un rol analog vorbirii, atît doar că e vorba de o vorbire specializată. Specializarea implicată este datorată relaţiei specifice care se stabileşte în cadrul discursului între sens şi efect de sens. Dacă în cazul vorbirii, termenilor (cuvintelor) li se puteau atribui mai multe sensuri, fiind la latitudinea interlocutorilor să aleagă sensul care le convine sau cel pe care¬ l cunosc, în cazul discursului se pleacă de la asumţia că în pofida infinităţii de valori ale unui termen, unei unităţi de semnificaţie minimale îi corespunde un sens şi numai unul.

Explicaţie şi înţelegere

– înţelegerea nu se reduce la identificarea cuvintelor dintr un mesaj, unitatea sintactică pe care trebuie să o poată prelucra vorbitorul pentru a comunica este fraza. Percepţia lingvistică este dată de nivelul competenţei lingvistice, iar înţelegerea este consecinţa directă a gradului de performanţă lingvistică a subiectului. Aceste două aspecte ale procesului de operaţionalizare a limbajului se completează reciproc, abia aici, la nivelul înţelegerii şi al explicaţiei, întîlnindu se competenţa şi performanţa lingvistică, care în afara procesului de operaţionalizare funcţionează independent.