Subiecte tranzacții comerciale

1. Sistemul economiei mondiale: Cel mai larg şi cuprinzător dintre conceptele cu care operează ştiinţa economică îl reprezintă conceptul de economie mondială. Economia mondială apare ca un sistem, ca o totalitate caracterizată prin interrelaţiile dintre elementele componente.Ea poate fi definită drept totalitatea economiilor naţionale în strânsa lor interdependenţă.. Ca o componentă esenţială, economia naţională, este cea care furnizează substanţa, elementul în afara căruia nu există şi nu poate exista economia mondială. Celelalte două componente ale economiei mondiale, diviziunea mondială a muncii şi relaţiile economice internaţionale sunt un rezultat direct al dezvoltării economiilor naţionale.Economia mondială nu reprezintă însă o simplă însumare a economiilor naţionale. Interdependenţa este aceea care conferă sistemului economiei mondiale proprietăţi noi, distincte de cele ale celulelor de bază – economiile naţionale. Pe de o parte, numai în condiţiile unor relaţii reciproce dintre economiile naţionale apar diviziunea mondială a muncii, relaţiile economice internaţionale şi circuitul economic mondial, iar pe de altă parte, dezvoltarea economiilor naţionale este influenţată, la rândul ei, de relaţiile economice internaţionale, de circuitul economic mondial.Se poate afirma că fiecare dintre aceste elemente noi reprezintă un sistem, care poate fi descompus în părţi distincte, iar în această situaţie, economia mondială va apărea ca un suprasistem.Dintre toate elementele economiei mondiale, rolul determinat revine economiilor naţionale, celelalte fiind derivate.Însă, totodată, în interiorul sistemului va exista o condiţionare reciprocă. Dezvoltarea economiilor naţionale este influenţată, la rândul ei, de relaţiile economice internaţionale, de circuitul economic mondial, deoarece accesul la tehnica avansată, la materiile prime, echilibrarea balanţei de plăţi, sunt condiţionate, în mare măsură, de factorii externi.Economia mondială apare ca fiind neomogenă atunci când se compară nivelul forţelor de producţie în cadrul economiilor naţionale. Dacă avem în vedere acest criteriu, vom constata că în lume există în prezent ţări dezvoltate, ţări în curs de dezvoltare şi ţări slab dezvoltate.Dacă se ia în considerare structura economiilor naţionale şi respectiv ponderea diverselor sectoare economice în producerea venitului naţional, ţările lumii se pot grupa în următoarele categorii: ţări industrializate şi ţări agrare, iar între aceşti poli, se vor situa ţările industrial-agrare sau agrar-industriale.Odată constituită, economia mondială nu se transformă într-un sistem închis. Dimpotrivă, structura sa tinde să devină tot mai complexă, să se îmbogăţească continuu, iar în eventualitatea folosirii spaţiului cosmic în scopuri economice şi a exploatării resurselor altor planete, economia va depăşi cadrul mondial, planetar, devenind o economie interplanetară.

2. Echilibrul economiei mondiale – o necesitate obiectivă:Fiind un fenomen caracteristic economiilor naţionale, tendinţa spre echilibru se va manifesta în mod necesar şi la scara mondoeconomică. În calitatea sa de sistem, economia mondială presupune o stare de echilibru, de stabilitate, fără de care nu ar putea supravieţui.Adâncirea continuă a diviziunii mondiale a muncii, a specializării internaţionale, determină un proces de apropiere, de cooperare între economiile naţionale. Interdependeţele dintre economiile naţionale devin tot mai evidente şi de aceea, dificultăţile majore resimţite într-o anumită regiune a globului pot ave repercusiuni mai mari sau mai mici, asupra tuturor statelor lumii. De aici apare şi necesitatea unei dezvoltări echilibrate a întregii economii mondiale.Această necesitate apare pregnant pe piaţa mondială unde echilibrul poate fi considerat ca fiind rezultanta pe termen lung a oscilaţiilor pe care le înregistrează cererea şi oferta pentru diverse mărfuri. O stare de dezechilibru prelungită poate avea o serie de efecte negative, printre care putem menţiona: micşorarea veniturilor în devize, obţinute din exporturi;acumularea de stocuri – în cazul scăderii cererii;penuria de materii prime, de produse alimentare, etc. – în cazul scăderii ofertei. Măsurile luate în perioada postbelică, de organizare a pieţelor prin încheierea unor acorduri internaţionale între producători şi consumatori, în scopul reglementării cantităţilor vândute şi a preţurilor, au drept scop tocmai realizarea unui echilibru între cerere şi ofertă.O astfel de stare de echilibru trebuie să existe şi între lichidităţile internaţionale, pe de o parte şi suma preţurilor mărfurilor vândute pe piaţa mondială, pe de altă parte. Dacă nu se respectă condiţia de echilibru, pot apărea consecinţe negative, cum sunt: frânarea comerţului internaţional – în cazul penuriei de lichidităţi; subminarea încrederii în moneda naţională – în cazul excesului de lichidităţi; etc. Problema echilibrului la scară mondoeconomică nu se rezumă numai la sfera circulaţiei, ci priveşte şi domenii cum sunt: producţia, repartiţia şi consumul. De aceea, dezvoltarea echilibrată a economiei mondiale presupune o diviziune mondială a muncii echitabilă, o repartiţie a sarcinilor de producţie între economiile naţionale care să excludă specializarea îngustă, în producţii nerentabile, a unora dintre statele lumii.Marile disproporţii acumulate în lume, repartiţia “inechitabilă” a resurselor, decalajele economice crescânde între diferite regiuni ale globului, stau la baza dificultăţilor cu care se confruntă în prezent economia mondială. În concluzie: Echilibrul economiei mondiale are un caracter relativ. El se manifestă ca o tendinţă către o concordanţă între elementele componente ale sistemului; Caracterul de tendinţă al echilibrului îşi găseşte explicaţia în permanenta interferenţă a unor factori cu acţiune contrară.;Concordanţa între elementele sistemului economiei mondiale înseamnă o asemenea stare de complementaritate care să ducă la dezvoltarea întregului ansamblu; Echilibrul mondoeconomic are un caracter dinamic deoarece schimbările care se produc în economia mondială sunt însoţite de trecerea de la o stare de echilibru la alta, ceea ce conferă sistemului o relativă stabilitate.