Evoluționism - seminar și lucrări practice

1. Concepte şi metode în evoluţionism

1.1. Concepte

Studiul evoluţiei ca fenomen a necesitat din toate timpurile o apropiere de natură, o reflectare cât mai obiectivă a proceselor şi evenimentelor observabile. Apariţia evoluţionismului a necesitat dezvoltarea generală a cunoaşterii, nu doar în ceea ce priveşte conţinutul în date dar şi modul de abordare în explicarea proceselor materiale înconjurătoare. Ca urmare, conceptele ştiinţifice au dus la elaborarea de concepte filozofice, iar acestea din urmă au asigurat cadrul explicativ general de abordare a rezultatelor cercetării biologice.

Pentru o mai bună înţelegere a istoriei şi conţinutului evoluţionismului, precum şi a disputelor filozofice ce au decurs din cercetarea naturii, vom prezenta în continuare, pe scurt, o serie de concepte faţă de care s-au raportat oamenii de ştiinţă ai naturii în diverse etape ale cunoaşterii materiei vii. Multe din aceste concepte sunt în antiteză, în sensul că unui concept îi corespunde alt concept ce susţine contrariul. Aceste concepte, necesare pregătirii teoretice a unui biolog, sunt următoarele: materialism – idealism; dialectică – metafizică; determinism – finalism; teleologie – teleonomie; fixism – transformism; creaţionism – evoluţionism; preformism – epigenetism; reducţionism.

a. Materialism şi idealism

Materialism – orientare fundamentală în filozofie care, în opoziţie cu idealismul, dă un răspuns adecvat problemei fundamentale a filozofiei – problema raportului dintre materie şi conştiinţă, dintre existenţă şi gândire, considerând materia, existenţa, ca factor primordial iar conştiinţa, gândirea, ideile, ca factor secund, derivat. Materialismul afirmă că lumea este prin natura ei materială, că ea constituie o realitate obiectivă, independentă de conştiinţa omului, că natura este necreată şi nepieritoare, iar procesele din Univers se desfăşoară potrivit legilor obiective. Privind conştiinţa ca o însuşire a materiei, materialismul afirmă cognoscibilitatea lumii.

Materialismul este de două feluri: 1. metafizic şi mecanicist (secolele XVII-XVIII) şi 2. dialectic.

Idealism – orientare fundamentală în filozofie care, în opoziţie cu materialismul, consideră conştiinţa, gândirea, ideile ca factor primordial, ca esenţă a existenţei, iar materia, natura, ca factor secund, derivat. Idealismul pune la îndoială sau neagă posibilitatea cunoaşterii lumii materiale. Are două variante: 1. idealismul obiectiv şi 2. idealismul subiectiv.

1. Idealismul obiectiv (Platon, Hegel, neotomismul şi personalismul) dă o formă raţională teologiei, considerând că la baza existenţei stă o realitate spirituală de sine-stătătoare independentă de materie şi de subiect, de conştiinţa individuală a omului.

2. Idealismul subiectiv (Berkeley, Hume, Mach, neopozitivism) neagă existenţa obiectivă, independentă de subiect, a lumii exterioare; el recunoaşte ca unică realitate senzaţiile, percepţiile, reprezentările, conştiinţa individuală.

b. Dialectică şi metafizică

Dialectica – teorie generală a principiilor devenirii naturii, societăţii şi gândirii; teorie şi metodă de cunoaştere a existenţei. Dialectica este de mai multe feluri, în funcţie de gradul ei de dezvoltare:

1. Dialectica naivă, spontană a anticilor, care a sesizat legătura universală dintre fenomenele lumii reale, mişcarea şi transformarea lor continuă, fără să le dea însă o explicaţie ştiinţifică, ca urmare a nivelului insuficient de cunoaştere şi a practicii social-istorice.

2. Dialectica idealistă a filozofiei clasice germane (sfârşitul sec. XVIII şi primele decenii ale sec. XIX). Hegel a prezentat lumea ca un proces de autodezvoltare a ideii, determinat de contradicţiile ei interne. Dialectica hegeliană este neştiinţifică, „răsturnată cu capul în jos”, având ca obiect nu autodezvoltarea lumii materiale ci autodezvoltarea spiritului absolut.

3. Dialectica materialistă. Se bazează pe sinteza datelor ştiinţifice şi arată că dialectica obiectivă (a fenomenelor naturii şi societăţii) determină dialectica subiectivă (a noţiunilor) şi se reflectă în aceasta.

Dialectica materialistă înţelege lumea ca un sistem material infinit şi unitar de obiecte şi procese, care prezintă o foarte mare variaţie calitativă; dialectica materialistă le studiază interdependenţa şi interacţiunea lor. Dialectica este concepţia cea mai profundă, cuprinzătoare şi multilaterală despre mişcare şi dezvoltare. Ea priveşte mişcarea ca automişcare, ca 3

autodezvoltare, ca proces infinit, care exprimă unitatea dialectică a acumulărilor cantitative (a evoluţiei) şi a schimbărilor calitative radicale (a saltului, a revoluţiei).

Metafizica – concepţia opusă dialecticii, care priveşte fenomenele realităţii ca fiind în mod absolut izolate unele de altele, imuabile, lipsite de contradicţii, identice cu ele înseşi.

c. Determinism şi finalism

Determinism – teorie a interacţiunii universale; concepţie filozofică potrivit căreia geneza şi desfăşurarea fenomenelor şi proceselor care au loc în natură şi societate, în viaţa materială şi psihică a oamenilor sunt ordonate cauzal, se supun necesităţii, fiind guvernate de legi obiective.

Determinismul este opus finalismului, care concepe determinarea obiectivă ca o consecinţă a unor scopuri iniţiale, postulate din exteriorul fenomenelor. Determinismul este opus indeterminismului, concepţie filozofică idealistă, pentru care universul este dominat de hazard, de liber arbitru, de acţiunea haotică a unor factori întâmplători.

Finalism (lat. finis – scop) – concepţie determinist-spiritualistă, opusă determinismului materialist, potrivit căreia orice fenomen sau proces obiectiv, natural sau social, reprezintă realizarea unui scop raţional dinainte stabilit (Aristotel: cauză primară); raţionament teleologic ce orientează gândirea pe făgaşul teologiei, prin postularea unei fiinţe conştiente supranaturale, preexistentă universului material, în raport cu al cărei plan prestabilit se structurează orice proces obiectiv de determinare.