Cuprins
- Scopul lucrarii 2
- 1.Notiunea de fisier , extensie. 2
- 2.Etapele de trecere : codul sursa-modul executabil 4
- 3.Directivele de preprocesare #include, #define , #undef 5
- 4.Lansarea in executie a programului in mediul IDE 8
- 5. Modul - fisierele nume .h si nume .cpp . 9
- 6Preprocesare-directivele #if, # endif ,# ifdef, # ifndef, # else ,# elif,#line,#error) 11
- 8.Funtia principala main 13
- 9.Compilarea si depanarea modulului 15
- 10.Lansarea release-ului 17
- Concluzie 19
- Bibliografie 19
Extras din laborator
Lucrare de laborator nr.1 “Preprocesare”
Scopul lucrarii
Aceasta lucrare are drept scop :
- Recapitulare ;
- Fixarea punctelor de studiu in cadrul obiectului POO.
1.Notiunea de fisier , extensie.
Un fişier este o secvenţă completă de baiţi ce intră în componenţa unei colecţii particulare de date stocate în format electronic. Prin colecţie particulară de date, trebuie înţeles o anumită cantitate de date ce serveşte unui scop anume cum ar fi o imagine, un sunet, un text etc.[1]
Un fişier este un document, un pachet de informaţii cu un nume ataşat la acesta .
De cele mai multe ori fişierele sunt stocate în foldere, pe desktop sau în dispozitive externe ca un USB sau un hard disk extern.
În informatică, un fișier este o colecție de inregistrari, stocate de obicei pe un dispozitiv de stocare numit și „purtător de date”; un echipament modern este de exemplu discul dur. Procedeul și algoritmul folosit pentru alocarea de spațiu unui fișier pe dispozitivul de stocare se numește „alocare de fișiere” (în engleză: file allocation). Alocarea asigură accesul utilizatorilor la fișiere și facilitează lucrul cu acestea.[2]
În funcţie de tipul fişierului accesat, în Windows sunt posibile trei evenimente distincte:
1. Se deschide un program
Aţi accesat un fişier executabil sau un fişier care face legătura către un fişier executabil.
2.Se deschide un program care interprezează datele conţinute de fişierul accesat
Majoritatea fişierelor nu sunt direct executabile – adică funcţionează doar împreună cu programul care le-a creat sau cu un alt program compatibil. Posibilitatea de a deschide un fişier direct în programul în care a fost creat sau într-un alt program compatibil se datorează unui sistem de asociere a fişierelor.
3. Se deschide un dialog standard din Windows
În această situaţie fişierul accesat nu este asociat cu vreun program dintre cele disponibile. Aveţi posibilitatea de a alege dintr-o listă un program care să deschidă fişierul în cauză.
Adresele fisierelor
Adresa este formată întotdeauna din doar trei parţi:
• dispozitiv de stocare (drive)
• dosar şi eventual subdosare
• nume complet fişier
Adresa nu este sensibilă la majuscule sau minuscule. Puteţi scrie o adresă folosind litere minuscule sau majuscule indiferent de denumirea reală a unui dosar sau fişier.[3]
În domeniul calculatoarelor este numit extensie sau format de fișier sufixul numelui de fișier, separat de numele propriu-zis al fișierului printr-un punct („.”). Convențional extensia exprimă formatul intern sau tipul de date conținute în fișier.
Formate de fișier
În funcție de scopul și semnificația datelor unui fișier, dar și de organizarea lor internă, fișierele se creează într-unul dintre numeroasele formate predefinite.Exemple pentru formate predefinite foarte răspândite și extensiile respective: [4]
Dacă primele sisteme de fişiere acceptau ca denumirea unui fisier sa fie de maxim 8 caractere, astăzi denumirea unui fişier poate conţine mult mai multe caractere decât are nevoie o persoana .Denumirele prea lungi se dovedesc contraproductive şi sunt evitate de obicei în favoarea unor denumiri concise ce rezumă eficient conţinutul fişierului deservit.
În sistemele de fişiere adoptate de la Windows 95 încoace denumirea unui fişier trebuie să se încadreze între 1 şi maxim 255 de caractere alfanumerice sau speciale.
Extensia sau sufixul se prezintă ca un grup de caractere (de obicei în număr de trei) ce apare la finalul denumirii fişierului. Delimitarea dintre denumirea propriu-zisă şi extensie este facută printr-un punct, structura denumirii arătând astfel:
nume fişier.extensie
În denumirea unui fişier pot exista mai multe puncte, dar extensia vine întotdeauna numai după ultimul punct.
Deşi extensia nu este obligatorie, fiecare fomat particular de fişier are o extensie proprie.
Prezenţa extensiei oferă posibilitatea determinării rapide a tipul de date stocate de un fişier.
Fişierele cu aceiaşi extensie pot fi asociate cu programul care le-a creat sau cu un alt program compatibil. Efectul asocierii este unul foarte convenabil: atunci când accesaţi un fişier acesta va fi deschis automat în cadrul programului cu care este realizată asocierea.
Aşadar dacă eraţi obişnuiţi ca pozele să se deschidă automat cu un anumit program, iar dintr-o dată se deschid cu altul înseamnă că Windows-ul a asociat extensia respectivelor fişierele cu noul program.
Dacă un anumit fişier nu este asociat cu nici un program din cele disponibile, Windows vă oferă posibilitatea de a indica programul cu care să se realizeze dechiderea fişierului.
Mai mult de atât, în Windows XP, aveţi şi posibilitatea de a folosi conexiunea la Internet pentru a găsi un program compatibil cu fişierul în cauză.[5]
2.Etapele de trecere : codul sursa-modul executabil
După analiza problemei şi stabilirea algoritmului, acesta trebuie tradus (implementat) într-un limbaj de programare.
Scrierea (editarea) programului sursă.
Programele sursă sunt fişiere text care conţin instrucţiuni (cu sintactica şi semantica proprii limbajului utilizat). Programul (fişierul) sursă este creat cu ajutorul unui editor de texte şi va fi salvat pe disc (programele sursă C C++-extensia .cpp).
Pentru a putea fi executat, programul sursă trebuie compilat şi linkeditat.
Compilarea
Procesul de compilare este realizat cu ajutorul compilatorului, care translatează codul sursă în cod obiect (cod maşină), pentru ca programul să poată fi înţeles de calculator. În cazul limbajului C, în prima fază a compilării este invocat preprocesorul. Acesta recunoaşte şi analizează mai întâi o serie de instrucţiuni speciale, numite directive procesor. Verifică apoi codul sursă pentru a constata dacă acesta respectă sintaxa şi semantica limbajului. Dacă există erori, acestea sunt semnalate utilizatorului. Utilizatorul trebuie să corecteze erorile (modificând programul sursă). Abia apoi codul sursă este translatat în cod de asamblare, iar în final, în cod maşină, binar, propriu calculatorului. Acest cod binar este numit cod obiect şi de obicei este memorat într-un alt fişier, numit fişier obiect. Fişierul obiect va avea, de obicei, acelaşi nume cu fişierul sursă şi extensia .obj.
Preview document
Conținut arhivă zip
- Preprocesare.doc