Neuropsihologia învățării

Învatarea este procesul de dobândire a cunostintelor despre lume . Ea ne permite sa întelegem capacitatea creierului si sa evaluam procesele mintale. Studiul învatarii e centrat pe întelegerea comportamentului normal si anormal.

Problema învatarii si stocarii informatiei este una dintre cele mai importante caracteristici ale sistemului nervos central.

Definitiile date conceptului de învatare sunt numeroase .

Dupa Thorpe (1963) învatarea este un proces care consta în modificari adaptative ale comportamentului individual ca rezultat al experientei.

Definitia cea mai satisfacatoare data pâna în prezent e cea formulata de Hilgard (1956): “învatarea este procesul prin care ia nastere sau e modificata o activitate ca reactie la o anumita situatie, cu conditia ca ceea ce caracterizeaza aparitia sau modificarea activitatii sa nu poata fi explicat pe baza unor tendinte înnascute de raspuns, pe baza oboselii sau a actiunii unor droguri.”

Cu toate ca suntem tentati sa o raportam numai la om, la societatea umana si la anumite institutii specializate ale acesteia, învatarea nu este un fenomen exclusiv uman. Ea este profund implicata si în conduita animalelor, si, în genere este raspândita în întreaga lume vie.

Învatarea se afla în strânsa legatura cu alte fenomene neurofiziologice precum: obisnuinta (disparitia progresiva a unui raspuns în cursul unei stimulari irelevante repetate), sensibilizarea , imprimarea (receptivitatea maxima într-un moment onto-genetic optim), întarirea (cresterea capacitatii de raspuns adecvat prin repetarea semnalelor declansatoare). Exista de asemenea o influenta reciproca între perceptie, învatare si memorie. Orice învatare implica memoria, dar ea poate exista si în afara învatarii.

Procesul de învatare recunoaste o dezvoltare etapizata: perceptia relatiei de învatat, stocarea de scurta durata, întarirea, compararea cu experienta anterioara, stocajul de lunga durata si crearea unor engrame.

Cortexul joaca un rol important în învatarea complexa. Acesta este regiunea unde se realizeaza stocarea si compararea datelor necesare procesului de învatare. În absenta cortexului, nu se poate realiza învatarea complexa, ci numai învatari simple. Pentru realizarea optima a procesului de învatare sunt importante si alte regiuni ale sistemului nervos. Însemnatatea sistemului limbic reiese din diferite experimente realizate. Leziuni ale acestuia duc la disparitia inhibitiei de diferentiere, organismul reactionând la toti stimulii, precum si a inhibitiei de întârziere. Hipocampul este cel care ne ajuta sa detectam stimulii noi. El intervine în învatare si prin intermediul unor mecanisme inhibitorii.

Formatiunea reticulata joaca un rol important în mentinerea starii de veghe si a constientei –fundalul pe care se desfasoara toate procesele cerebrale, inclusiv învatarea.

Învatarea se realizeaza numai atunci când exista si o motivatie, atunci când prin actiunea învatata se obtine o stare de satisfactie. Ea este dependenta de gradul de maturizare a SNC. Nu putem învata orice la orice vârsta.

Pâna în prezent s-au elaborat numeroase teorii care încearca sa explice mecanismul nervos al învatarii, printre care mentionam: legatura temporara, circuitele neuronale reverberante-teorie potrivit careia reverberatiile genereaza modificari morfologice la nivelul sinapsei, compararea la nivel cortical a semnalelor si neconcordanta lor cu datele stocate anterior, modificari sinaptice (cresterea în volum a prelungirilor dendritice si axonale), modificarile ARN, în sensul unei cresteri neuronale si scaderi gliale, conexiunile neuronale în care rolul important îl joaca celulele stelate corticale, activarea formatiunii reticulate.

Învatarea produce modificari sinaptice ce constau în cresterea numarului dendritelor, cresterea diametrului axonului precum si cresterea lungimii terminatiilor axonice. Transmiterea neuro-neurala este favorizata de contactul strâns între nevroglii si neuroni si de numarul mare de celule gliale.

S-a argumentat ca învatarea are un determinism genetic, cu alte cuvinte ne nastem cu anumite “modele de învatare “latente care devin patente atunci când stimulii din mediul înconjurator intervin în mod determinant.

Conexiunile nelimitate determinate genetic se transfera în cursul învatarii în lanturi si circuite neuronale specifice informatiilor învatate.