Mitul lui Faust în Viziunea lui Marlowe, Goethe și Valery

Mitul lui Faust

„Eu, Doctor Johannes Faust, atestez în virtutea acestui document public că, ajutat de daruri transmise prin graţia celui de Sus, n-am izbutit să găsesc talentele necesare propriei mele înţelegeri, m-am adresat Spiritului, care mi-a trimis pe Mephostophiles în calitate de servitor al Prinţului infernal al Orientului, angajat să mă şcolarizeze şi să-mi fie întru toate ascultător şi supus. Drept mulţumire, mă angajez la rândul meu ca, după un răstimp de 24 de ani scurşi în întregime începând de la data acestui act, să-i permit să dispună complet de persoana mea, guvernându-mă după vrerea şi mijloacele sale: suflet, carne, sânge, bunuri – şi aceasta, întru veşnicie. În rest, mai declar că reneg pe toţi cei care trăiesc în această lume, tot corpul ceresc şi toţi oamenii, dorind ca aşa să fie. Pentru asigurarea autenticităţii acestui act şi întăririi lui cu toată forţa, l-am scris şi semnat de propria-mi mână, sigilat şi atestat cu propriul meu sânge aici imprimat, considerându-mă în perfectă posesiune a simţurilor, a sentimentului, a inteligenţei şi a voinţei”.

JOHANNES FAUST,

om destoinic în Ştiinţa elementelor şi Doctor în teologie.

Introducere

Prezenta lucrare este o comparaţie diacronică a mitului lui Faust în viziunea a trei mari poeţi, Marlowe, Goethe şi Valéry.

Faust (1480 – 1520) a fost un alchimist şi un astrolog german, despre care legenda spune ca şi-ar fi vândut sufletul diavolului în schimbul redobândirii tinereţii.

Întâmplările legate de biografia lui legendară au devenit subiectul a numeroase cărţi populare şi opere celebre ale literaturii şi artei universale.

Viaţa lui Faust a fost dramatizata de scriitorul englez Marlowe, tema a fost reluată în literatura germană de Goethe, în opera lui, marele scriitor facând din personajul Faust simbolul aspiraţiilor şi străduinţelor de veacuri ale omului de a cunoaşte şi de a adânci întruchiparea sensului real al vieţii, slujirea umanităţii prin muncă şi creaţie. Mai târziu, mitul lui Faust este reluat de poetul francez Valéry. Faust-ul lui Valéry era chemat să dea răspunsuri la problemele noi ale mitului impuse de timpurile moderne, el reia tema Margaretei situând-o în centru, fără să-l preia pe Goethe sau pe Marlowe şi să ofere o nouă versiune a lui Faust.

Astfel, în primul capitol am pus accent pe provenienţa mitului lui Faust şi impactul acestui mit cu intelectualul burghez şi literatura universală, cultura burgheză având ca idealuri valorice: cunoaşterea, cercetarea tehnică şi tehnologică.

Doctorul Faust ca temă literară apare deopotrivă în Renaştere şi în Secolul Luminilor, mesajul transmis de piesele lui Marlowe şi Goethe, e diferit, pentru că Faust-ul renascentist este însetat de averi şi de putere, Faust-ul luminist fiind însetat de cunoaştere. Astfel, ambele piese aparţin epocii de afirmare a burghezei, respectiv, celei de emancipare a raţiunii de sub tutela spiritualismului creştin.

Blazarea lui Faust privind recunoaşterea oficială a capacităţii intelectuale, a prestigiului social al activităţii intelectuale e justificată de însăşi structura societăţii germane a epocii.

Protestantismul îndepărtează pretutindeni acolo unde pătrunde hegemonia castei ecleziastice, ori să nu uităm că Faust este, în primul rând, doctor în teologie. Dar cine mai are nevoie de dispute academice într-o societate în care clerul încetează de a mai constitui o stare socială deosebită. Declinul, deopotrivă economic şi social al cărturarilor, îl face pe Faust să schimbe filozofia cu medicina.

Literatura beletristică inspirată de Faust s-a născut atât de bogată datorită elasticităţii unui motiv generator de simbol nelimitat şi susceptibil de a fi transmis în multe genuri şi sub multe unghiuri de perspectivă. Pătrunderea motivului s-a efectuat rapid, ştiută fiind împrejurarea dovedită prin studii comparatiste, că influenţele operează acolo unde natura terenului social le poate absorbi mai uşor, făcându-le să rodească.

Prima eflorescenţă s-a produs în Anglia, unde natura terenului social s-a dovedit mai generoasă în acel moment, Christopher Marlowe (1564 – 1593) inspirându-se din cultul titanilor, a scris drama Tragica istorie a doctorului Faust mergând pe firul izvorului poporan Tragica istorie a vieţii şi morţii doctorului Faust, marele vraci, apărută în traducere la Frankfurt (1592).

Înainte de a intra în posesia lui Goethe, simbolul faustic începuse să devină oarecum un instrument literar de critică socială, vizându-se societatea feudală. Un roman conceput în acest sens de către Maximilian Klinger (1752 – 1831) este Viaţa, isprăvile şi coborârea în infern a lui Faust, scris în Rusia în 1791.

Exegetul faustian, Kuno Fischer, făcând bilanţul producţiei de acest gen, de la Marlowe până în 1870, a numărat 113, opere dintre care 41 apărute înainte de Goethe şi 72 după el. Aceste cifre nu mai impresionează astăzi, ele nemaifiind convingătoare faţă de situaţia întregită la zi a scrierilor cu acest subiect.