Instrumente de plată bancare - cardul

CAPITOLUL I

CARDUL – INSTRUMENT DE PLATA FARA NUMERAR

1.1 Istoricul cardului

În ultimul deceniu se afirma tot mai puternic în economiile de piata avansate specializarea: plati fara numerar. Progresul tehnologiilor informatice si de telecomunicatii a permis globalizarea tranzactiilor si cresterea fiduciaritatii în comertul de servicii. Serviciile financiare au devenit un factor de crestere a eficientei tranzactiilor, dar si a independentelor între partenerii de afaceri. Platile sunt astazi critice, iar riscul generat de comportamentul în timp al resurselor de creditare are la dispozitie formule revolutionare de management. Datorita performantei în transferul si deconectarea banilor, devin posibile noi produse în întreaga economie fiduciara, deocamdata doar prin materializarea unei singure ramuri de optiune tehnologica: instrumentul multifunctional si personalizat de economisire, credit si plata.

Este desigur, o certitudine ca putini specialisti din domeniul financiar ar fi putut ghici cu mai bine de 40 de ani în urma impactul pe care urma sa-l aiba cardul bancar asupra întregii vieti economice si sociale, ca acest produs urma sa devina cel mai profitabil si des utilizat dintre produsele financiare oferite consumatorilor.

În anul 1946, John C. Biggins creeaza premisele aparitiei cardului bancar. Lucrând ca specialist în domeniul creditelor de consum la Flatbush National Bank din Brooklyn, Biggins s-a gândit sa lanseze un nou plan de creditare denumit “Charge-it” care sa utilizeze bonurile valorice în schimbul carora se puteau face achizitii de la comercianti la acest nou plan de creditare. Principiul care statea la baza acestui plan era relativ simplu: comerciantii depuneau aceste bonuri valorice obtinute în urma vânzarilor efectuate (în general de mica valoare) într-un cont bancar, iar banca factura cumparatorii pentru contravaloarea lor.

De la acest plan de creditare si pâna la aparitia efectiva a primului credit-card modern nu mai era decât un singur pas, iar în 1951 acest pas este facut de Franklin National Bank din New York.

Cam în aceeasi perioada, în 1950, Dinners Club introducea primul card pentru calatorii si consum (Travel&Entertainment Card). Acest nou card a stârnit interesul bancilor de a lua în considerare o noua forma de acordare de credite pentru consum pe baza unui card de plastic care functiona într-un mod similar cu bonurile valorice introduse de J. C. Biggins.

Ideea de creditare pe baza cardurilor de plastic s-a transformat într-un instrument propriu-zis abia în 1960, când Bank of America a lansat BankAmericard (în prezent denumita VISA International). Persoanele care au conceput acest nou instrument si sistem-suport, se asteptau de la bun început ca produsul sa fie rapid absorbit de consumatori. Ceea ce nu au sesizat a fost ca acest nou instrument bancar, în doar câtiva ani de la lansarea sa, va revolutiona definitiv modul de achizitionare de bunuri si servicii pentru milioane de consumatori de pretutindeni.

BankAmericard, emis de Bank of America, a fost utilizat la început de foarte putini consumatori, pentru ca apoi, în numai zece ani, statisticile sa indice existenta a peste 20 milioane de detinatori de carduri.

Odata cu succesul nemaiîntâlnit al cardului BankAmericard, un grup de 17 bancheri din diferite institutii financiare s-au decis sa-si creeze propria retea, prin care sa-si accepte reciproc credit-cardurile locale. Astfel, în 1966 aceste 17 banci înfiinteaza Asociatia Interbancara de carduri (Master Charge), care se ocupa cu procedurile de autorizare, clearing si decontare.

Odata cu dezvoltarea pe plan international a acestei organizatii, în 1979 aceasta si-a schimbat denumirea în Master Card. Astfel, aceasta organizatie, a cunoscut, ca si BankAmericard (VISA International), o dezvoltare rapida, ajungând ca în 1990 sa aiba peste 90 milioane de carduri MasterCard în circulatie.

Piata cardului a evoluat ascendent, aceasta întrucât, cu toate reticentele, acest instrument ramâne pentru consumatorul de baza, turist sau om de afaceri, o modalitate practica de reglementare. “Alergia” manifestata de anumite categorii de utilizatori potentiali fata de acest produs (riscurile de frauda, furt sau pierdere, la care se adauga incitarea spre consum) nu a împiedicat extinderea lor.