Comunicare interculturală - conviețuirea între români și rromi și impactul proiectelor destinate integrării sociale a minorității rrome

INTRODUCERE

Ina Zoon, în lucrarea sa, ,, La periferia societǎţii. Romii şi serviciile publice în România" afirma cǎ: “Istoria ultimului secol şi jumătate în Europa Centrală dezvăluie o situaţie paradoxală ; în ciuda modernizării naţiunilor sale, în pofida aderării lor treptate la sistemul de protecţie a drepturilor minorităţilor, potenţialul de conflict, bazat pe criterii etnice nu a dispărut în totalitate nicicând” Dacă Rousseau înţelegea prin democraţie regulă majorităţii, suveranitatea poporului, voinţa generală care era mult mai mult decât suma voinţelor individuale, în epoca noastră are loc o transformare la nivelul discursului academic referitor la democraţie, democraţia înţeleasă ca regulă a majorităţii pierzând teren în faţa democraţiei de tip participativ. Importanţa acordată minorităţilor, indiferent de ce natura ar fi ele, a cunoscut o ascensiune rapidă în post modernism, protecţia acordată drepturilor acestora fiind unul dintre principiile de aderare a statelor la structuri şi organizaţii multinaţionale.

În România există în prezent mai multe minorităţi naţionale, printre care enumerăm maghiari, germani, romi, italieni, turci, tătari, lipoveni, armeni, sârbi, albanezi, polonezi, cehi, ucrainieni, ruteni, etc.,

Una dintre minorităţile cele mai controversate de-a lungul timpului a fost minoritatea roma. “Lăsaţi la marginea societăţii, romii au constituit de-a lungul istoriei mărul discordiei al societăţii româneşti, purtând cu ei vină marilor neîmpliniri ale acesteia” spunea Viorel Achim în ,,Ţiganii în istoria României”

Nu puţine sunt vocile care consideră romii responsabili de imaginea nefavorabila a neamului românesc peste hotare.

Despre romi s-au scris multe, mai ales în perioada postcomunistă, însă majoritatea lucrărilor sunt în speţă preocupate de evoluţia istorică a etniei ( vezi Septimiu Chelcea sau Viorel Achim), iar altele tratează situaţia social-economică a acesteia ( cum ar fi, de exemplu, studiul Elenei şi al lui Cătălin Zamfir), sau cea culturală ( Nicolae Gheorghe, Vasile Ionescu, etc).

Majoritatea cercetătorilor sunt preocupaţi să vadă câţi romi nu sunt angajaţi, sau câtor romi li s-a refuzat îngrijirea medicală, dar prea puţini se concentrează pe analiza cauzelor care au determinat de-a lungul timpului această situaţie nefavorabilă a romilor pe teritoriul României şi a altor ţări.. Ori, pentru a putea propune politici eficiente de diminuare a efectelor unui fenomen, trebuie să plecăm de la identificarea cauzelor acestuia. A surprinde multitudinea factorilor care generează condiţia marginală a populaţiei de romi este un proces extrem de complex, deoarece acest proces poate fi interpretat din punct de vedere psihologic, cu ajutorul teoriei identităţii sociale, sociologic cu ajutorul teoriilor referitoare la interacţiunile dintre diferitele grupuri de oameni, politic, ca o lipsă de coalizare a acestei populaţii s.a.m.d.

Ipoteza prezentei lucrări este aceea ca una dintre cauzele care au generat şi au întreţinut această condiţie marginală a populaţiei de romi a fost reprezentarea lacunară a intereselor acestei minorităţi la nivelul politicilor de stat, sau cu alte cuvinte, lipsa de participare a romilor la viaţa politică românească.

Argumentele alegerii acestei teme sunt în număr de trei:

Primul argument este acela al caracterului oarecum inedit. Aş fi putut sǎ scriu despre modǎ, sau despre paste, sau despre situaţiile de crizǎ din comunicare, însǎ am preferat sǎ cercetez un capitol cu care ne confruntǎm, zi de zi, pe stradǎ: etnia romǎ. Poate este vecinul de bloc sau persoana care iţi vinde ziare la semaforul din centru, ideea este cǎ nu- i putem învinui pe toţi pentru infracţiunile pe care le fac doar o parte dintre ei. Şi pentru a continua cu acestǎ concepţie pe care mi- am format- o, am început sǎ mǎ documentez, debutând desigur cu ceea ce numim noi comunicare interculturalǎ, interacţiunea directă între oameni de diferite culturi. Aceasta presupune acceptarea şi tolerarea diferenţelor. Urmatorul pas a fost analizarea dezvoltǎrii ei de- a lungul timpului, cu scopul de a o asocia intr- un fel cu convieţuirea dintre noi, românii şi ei, romi.

Cel de-al doilea argument este acela al utilităţii. Cunoaşterea fenomenului poate reliefa anumite caracteristici ale sale, anumite lacune şi poate ajuta la identificarea unor idei pentru îmbunătăţirea procesului de coabitare între români şi romi, şi de ce nu a unei evoluţii pe scara societǎţii, a romilor.

Cel de-al treilea argument ţine de interesul personal legat de minoritatea romǎ. Aş vrea sǎ pot ajuta intr- un fel acele persoane de etnie romǎ care işi doresc sǎ desfaşoare o munca cinstitǎ. Prin urmare am adaugat lucrǎrii de licenţǎ doua studii de caz privind dezvoltarea masei de etnie romǎ.

Lucrarea de licenţă este structurată în trei capitole. Primul capitol teoretic include definierea conceptuală a comuncării interculturale, urmăreşte evoluţia domeniului comunicării interculturale şi surprinde, de asemenea, etapele dezvoltării comunicării interculturale.

Cel de- al doilea capitol, Minoritate şi majoritate în România, dezvoltă statutul minorităţilor în societatea românească, minoritatea romilor, convieţuirea între români şi romi.

Capitolul trei cuprinte cele două studii de caz, Proiectul Fem.Rrom şi Şanse egale pentru o educaţie de calitate, în care ne- am propus să analizăm care este impactul actual al proiectelor destinate integrării sociale a minorităţii Rome în Romania şi care au fost rezultatele reale la nivel naţional, în urma implementării acestor proiecte.

CAPITOLUL I

COMUNICAREA INTERCULTURALǍ

Comunicarea interculturală este unul dintre proiectele în care se investeşte multă încredere şi căruia îi sunt dedicate numeroase, deşi recente, preocupări. Pentru cei care au abandonat conceptele impregnate de ideologie şi proiecţii politice, precum cele de „etnie” şi „naţiune”, conceptul de „cultură” este deocamdată suficient de maleabil pentru a plomba faliile artificiale dintre oameni, cu un material flexibil, corespunzător nevoii de mişcare mai comodă şi mai puţin periculoasă pe terenul aglomerat de stereotipuri al auto-definirii. Pentru cei încă ancoraţi în modelul naţional, cultura este un spaţiu suficient de cuprinzător pentru a-şi desfăşura graniţele mentale, arareori corespunzătoare realizării geografice a statului naţional, şi a-şi transpune în interiorul lor valorile definitorii. Expresivitatea termenului de „cultură” şi puterea lui de a evidenţia diferenţele specifice face ca acesta să domine discursul auto-afirmativ al tuturor grupurilor dornice de o mai mare recunoaştere externă şi coeziune internă. În acelaşi timp, acest termen, suficient de „corect din punct de vedere politic”, se bucură de neutralitatea propice promotorilor pluralismului şi diversităţii.