Asigurarea Executării Obligațiilor

INTRODUCERE

În orce sistem de drept o persoană care contractează o obligaţie răspunde de îndeplinirea acesteia cu propriul său patrimoniu. Pentru a se proteja de eventualele riscuri cum ar fi spre exemplu insolvabilitatea debitorului, creditorul poate solicita prezentarea unor garanţii. Deseori în vederea obţinerii unor asemena garanţii pentru creditor, debitorul se adresează unor terţi. Oferind asemenea garanţii, terţii alături de debitorul principal, generează de cele mai dese ori o solidaritate în faţa creditorului, sporind astfel gradul de securitatea a acestuia.

Astfel garanţiile obligaţiilor sunt acele mijloace juridice care conferă creditorului garantat anumite prerogative suplimentare care constau fie în satisfacerea creanţei cu prioritate faţă de ceilalţi creditori, fie în posibilitatea ca în caz de neexecutare din partea debitorului, deci în subsidiar, creditorul să urmărească o persoană care sa obligat să execute ea prestaţia de care era ţinut debitorul.

Garanţiile la rândul lor ca şi majoritatea instituţiilor complexe ale dreptului civil sunt tratate în virtutea mai multor accepţiuni, şi aceasta este tratată atât în sensul larg cât şi în cel restrâns.

În sensul larg, termenul garanţie înclude pe de o parte garanţiile propriu zise, iar pe de altă parte, anumite procedeie prin mijloace juridice extrinseci raportului obligaţional, dar care au rolul de a conserva patrimoniul debitorului în vederea executării silite [3. Iosif R. Urs, Smaranda Angheni – Drept civil, Drepturi reale, teoria generală a obligaţiilor, Vol II, Ediţia a III-ea, Bucureşti 2000, Editura Oscar Print, pag 354].

Desigur în sensul cel mai cuprinzător al cuvântului, prin garanţie a obligaţiilor se înţelege orce mijloc sau procedeu juridic prin intermediul căruia creditorul îşi vede realizată creanţa. Din acest punct de vedere atât solidaritatea cât şi indivizibilitatea sunt garanţii ale creditorului, întrucât ele se pot îndrepta împotriva acelui debitor solidar care este solvabil. Dar atât clauza penală, arvuna şi solidaritatea cât şi indivizibilitatea nu crează creditorului garantat o poziţie specială faţă de ceilalţi creditori. Deci trebuie să înţelegem prin garanţii ale obligaţiilor numai acele mijloace juridice care conferă creditorului în favoarea căruia sau constituit o situaţie specială în concursul cu ceilalţi creditori.

În legislaţia şi doctrina română mijloace de garantare a obligaţiilor sunt practice identice cu cele prevăzute în legislaţia autohtonă. În legislaţia şi doctrina rusă în calitate de mijloace de asigurare a executării obligaţiilor sunt: clauza penală, gajul, retenţia, fidejusiunea, garanţia bancară, arvuna, precum şi alte mijloace prevăzute de lege sau contract.

În ceea ce priveşte legislaţia autohtonă, garanţiile executării obligaţiilor sunt prevăzute în Codul Civil al Republicii Moldova (CC al RM), în aCapitolul VI al Titlului I al cărţii a III-ea intitulat “Mijloace de garantare a executării obligaţiilor”, în ceea ce priveşte reglementările în materie de gaj, acestea se găsesc în Capitolul V al Titlului IV al cărţii a doua.

Deasemena există şi unele legi în această direcţie cum ar fi spre exemplu: Legea cu privire la ipoteca.

CAPITOLUL I: Noţiuni introductive privind asigurarea executării obligaţiilor

SECŢIUNEA I.I Evoluţia noţiunii de asigurare a executării obligaţiilor

§ 1.1.1Istoricul, actualitatea şi importanţa temei

Istoria evoluţiei garanţiilor de executare a obligaţiilor vin încă din Roma antică. Studiind literatura de specialitate din domeniul dreptului privat roman am putut sesiza că pe parcursul istoriei Romei Antice, gajul sau ipoteca au avut mai multe denumiri, dar funcţiile acestora indiferent de denumire era de a asigura creditorul întru executarea obligaţiei din partea debitorului. O dată cu constituirea gajului a fost preluată o regulă care se menţine până în zilele noastre potrivit căreia, dacă cineva consimte ca obligaţia să fie garantată prin gaj, acest consimţământ trebuie să îmbrace forma unei convenţii.