Aspecte Psihologice ale Privării de Libertate

CAPITOLUL I

INTRODUCERE

Venirea individului în penitenciar nu este urmarea unui act propriu de voinţă sau a unei obligaţii cetăţeneşti (cum este cazul internării într-un spital sau efectuării stagiului militar) ci reprezintă o formă de sancţionare aplicată de societate individului care s-a abătut de la normele ei morale şi juridice.

Executarea pedepsei privative de libertate presupune existenţa unor penitenciare, a unor locuri în care condamnaţii sunt internaţi şi unde trebuie să execute pedeapsa. Un lucru bine ştiut este acela că condamnaţii nu sunt oameni uşor de condus şi de stăpânit, că întotdeauna există tendinţă de fugă, de evadare, de indisciplină

Odată cu intrarea în penitenciar individul resimte, într-o măsură mai mare sau mai mică, în funcţie de vârstă, de structura sa psihologică, de maturizarea socială şi de nivelul său de cultură, efectul privării de libertate şi reacţionează într-un mod personal la această nouă situaţie.

Prima intrare în penitenciar pune multe probleme în faţa deţinutului şi cu cât le va rezolva mai repede cu atât sentimentul de străin se va diminua. Va începe cu explorarea treptată a mediului, şi va continua cu învăţarea argoului; se va resemna în faţa „uitării” celor de afară şi se va replia pe sine. Trecutul şi viitorul vor fi abandonate pentru un prezent căruia i-au fost construite noi sensuri simbolice. În dialogul cu ceilalţi, vinovăţia se poate transforma în culpabilitate, dar cel mai frecvent procesul este invers.

Vulnerabilitatea personalităţii iese în prin plan: dizarmoniile, trebuinţa exagerată de stimă, învăţările patologice, evenimentele vieţii din ultimii ani, ignoranţa, structura imaginii de sine, pot fi sursa dificultăţilor de relaţionare cu personalul şi cu ceilalţi deţinuţi.

Deţinuţii au o intensă trebuinţă de a fi percepuţi ca provocând simpatie: ei îşi atribuie calităţi deosebite şi se prezintă ca victime ale unor împrejurări de neevitat.

Confesiunile au diverse motivaţii: nevoia de confirmare a propriei versiuni, nevoia de ajutor, nevoia de eliberare dintr-o tensiune, nevoia de a impresiona/ a epata.

Condiţiile de existenţă sunt acelea care determină fenomenele majore ale oricărei subculturi. Acolo unde valoarea fundamentală este libertatea, se va dezvolta un climat de siguranţă şi de încredere reciprocă. Încarcerarea, alterarea fundamentală a modului de viaţă a celui încarcerat, generează un climat de neîncredere atât între deţinuţi, cât şi între deţinuţi şi cadrele de conducere ale penitenciarului.

Din studiul personalităţii infractorilor rezultă că aceştia caută mereu experienţe şi activităţi gratifiante, tind cu înverşunare (cât timp sunt în libertate) spre tot ceea ce le poate oferi satisfacţii imediate. Din această cauză, pierderea libertăţii – încarcerarea – este resimţită cu atât mai dramatic, cu cât ei nu sunt obişnuiţi şi nici nu acceptă de bună – voie nici un fel de restricţii. În aceste condiţii detenţia este nu numai privarea de libertate în mişcare şi acţiune, ci şi o ruptură drastică în modul de comportament obişnuit (deci şi preferenţial) al infractorului.