Competențele Instanțelor de Contencios Roman

CAPITOLUL I. NOŢIUNEA, RAŢIUNEA ŞI TRASATURILE CONTENCIOSULUI ROMAN

I.1. Notiunea de contencios administrativ

Etimologic cuvântul „contencios provine din limba franceză, fiind un neologism care a pătruns în limba română modernă . La originile sale latine cuvântul (verbul) „contendo” desemna, printre altele, acţiunea de a reclama, de a cere cu insistenţă, de a susţine sau de a pretinde , de unde şi derivatele sale substantivale - de dispută sau luptă („contentio”) - şi adjectivale - încăpăţânat, dârz, certăreţ („contentiōsus”).

În terminologia juridică română din veacul XIX şi până în prima jumătate a secolului XX noţiunea a avut o largă utilizare, cu multiple sensuri, după care, în cea de-a doua jumătate a veacului trecut, să iasă din uz, ca urmare a evoluţiei legislative din ţara noastră, fiind înlocuită, mai ales în materie administrativ şi judiciară cu sintagma „controlul judecătoresc asupra administratiei”, pentru ca apoi să revină, în ultimul deceniu al secolului trecut în vocabularul juridic uzual, tot ca o consecinţă a modificărilor legislative de după anul 1989.

În sens juridic, termenul de contencios are doua acceptiuni: prima, de activitate menita sa solutioneze un conflict juridic si a doua, de autoritate competenta sa solutioneze asemenea conflicte.

În perioada interbelica contenciosul administrativ era definit ca totalitatea litigiilor nascute între particulari si administratie cu ocazia organizarii si functionarii serviciilor publice si în care sunt puse în cauza reguli, principii si situatii apartinând dreptului public .

În doctrina româneasca actuala notiunea de contencios administrativ este utilizata în doua sensuri:

1)În sens larg, ca totalitate a litigiilor dintre administratia publica si cei administrati, indiferent de natura juridica a litigiilor;

2)În sens restrâns, se refera doar la acele litigii în care autoritatile administratiei publice si alte organizatii folosesc regimul juridic administrativ, în baza competentei pe care le-o confera legea.

În aceasta ultima acceptiune, contenciosul administrativ are un sens material si un sens formal-organic.

Sensul material al notiunii contenciosului administrativ scoate la iveala natura juridica a litigiilor, respectiv cele carora li se aplica un regim juridic administrativ, care este un regim de drept public.

Sensul formal-organic al notiunii de contencios administrativ se refera la natura autoritatilor de jurisdictie, anume instantele judecatoresti competente sa solutioneze respectivele litigii. Din acest punct de vedere exista mai multe sisteme de contencios administrativ.

În ţara noastră contenciosul administrativ a avut o evoluţie istorică deosebită, determinată de schimbările care au intervenit în istoria patriei noastre. Fără a aprofunda, în cele ce urmează vom înfăţişa principalele perioade ale evoluţiei istorice a contenciosului administrativ în România:

1. Contenciosul administrativ a fost instituit pentru prima dată în ţara noastră prin Legea pentru înfiinţarea Consiliului de Stat din 11 februarie 1864, fiind deci organizată după modelul francez .

2. În perioada 12 iulie 1866 — l iulie 1905 Consiliul de Stat a fost desfiinţat prin Legea pentru împărţirea diferitelor atribuţiuni ale Consiliului de Stat iar atribuţiunile de contencios administrativ au fost încredinţate autorităţilor judecătoreşti (curţi de apel şi instanţe judecătoreşti de drept comun), trecându-se deci la modelul anglo-saxon.

3. În perioada l iulie 1905 — 25 martie 1910, după adoptarea Legii pentru reorganizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiunea a III-a a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a devenit competentă să judece recursurile în contra unor categorii de acte administrative sau chiar de jurisdicţie.

4. În perioada 25 martie 1910 — 17 februarie 1912, prin Legea Curţii de Casaţie din 25 martie 1910, sistemul contenciosului administrativ instituit prin Legea din 1905 a fost desfiinţat, iar pricinile de această natură se soluţionau de către tribunalele de judeţ.

5. Competenţa stabilită prin Legea Curţii de Casaţie din 25 martie 1910 nu a durat decât doi ani pentru că prin Legea de reorganizare a Curţii de Casaţie şi Justiţie din 17 februarie 1912 cauzele de contencios administrativ au fost atribuite, din nou, Secţiunii a III-a a Curţii de Casaţie, situaţie care a durat până în 1925.

6. După adoptarea Constituţiei din 1923, una din cele mai moderne constituţii europene din epocă, prin Legea pentru contenciosul administrativ din 23 decembrie 1925 competenţa de soluţionare a litigiilor de acest gen a fost încredinţată instanţelor judecătoreşti de contencios administrativ, care aveau deplină jurisdicţie, putând chiar să anuleze actele administrative constatate ca fiind ilegale.