Desfacerea Căsătoriei

INTRODUCERE

Căsătoria uneşte pe bărbat şi pe femeie în cea mai firească comunitate socială, care le contopeşte într-o asemenea măsură sentimentele, concepţiile şi modul lor de viaţă, interesele şi idealurile încât între soţi iau naştere relaţii multiple şi de natură diferită, care le acoperă toată gama vieţii spirituale şi sociale, de la relaţiile de dragoste şi prietenie la cele de asistenţă morală şi materială, până la întreaga lor viziune asupra vieţii.

Căsătoria dă naştere unor raporturi juridice deosebit de complexe, care, într-o summa divisio, ar putea fi grupate în raporturi dintre soţi şi raporturi dintre părinţi şi copii.

Atât raporturile dintre soţi cât şi cele dintre părinţi şi copii pot fi în sfera relaţiilor personale sau a raporturilor patrimoniale, cu precizarea că, fiecare dintre ele îşi are propria identitate.

În această lucrare, după cum dezvăluie şi titlul ei „Desfacerea căsătoriei şi efectele faţă de minori “ vom analiza modalităţile de desfacere a căsătoriei în sistemul nostru de drept şi efectele pe care le produce desfacerea căsătoriei cu privire la relaţiile dintre părinţi şi copii.

Primul capitol, „Consideraţii generale privind căsătoria ”, prezintă aspecte de ordin general cu privire la căsătorie precum, noţiune, caractere juridice, condiţii de fond şi condiţii de formă ale căsătoriei. Toate acestea, împreună cu distincţia dintre încetarea şi desfacerea căsătoriei, sunt expuse în ideea unei mai bune înţelegeri a temei acestei lucrări, a modalităţilor de desfacere a căsătoriei, precum şi a efectelor produse de acestea.

În principiu, căsătoria se încheie pe viaţă, totuşi, atunci cand căsătoria îşi pierde raţiunea de a continua, oricare dintre soţi sau amândoi soţii sunt îndreptăţiţi să ceară desfacerea ei, „Desfacerea căsătoriei”, fiind tema capitolului al doilea. Principiul libertăţii căsătoriei, potrivit căruia încheierea căsătoriei este expresia consimţământului liber al soţilor, implică şi principiul libertăţii divorţului, ceea ce înseamnă că voinţa soţilor, manifestată în sensul căsătoriei, nu poate fi, nici ea ignorată, căsătoria privind în primul rând şi în mod nemijlocit pe respectivii soţi. Aceasta explică de ce numai manifestarea de voinţă a unuia sau ambilor soţi poate declanşa acţiunea de divorţ. Totuşi libertatea divorţului nu este totală, căsătoria nu este o chestiune de ordin exclusiv privat, ci are şi un caracter social. Iata de ce voinţa soţilor de a pune capăt căsătoriei este numai premisa desfacerii acesteia, divorţul presupunând în toate cazurile o hotărâre judecătorească în acest sens.

Al treilea capitol, „Efectele divorţului cu privire la relaţiile dintre părinţi şi copii ”, este structurat in doua secţiuni. Prima parte prezintă efectele desfacerii căsătoriei cu privire la relaţiile personale dintre părinţi şi copii ; încredinţarea copiilor minori şi exercitarea drepturilor părinteşti cu privire la persoana copilului, iar a doua parte, efectele desfacerii căsătoriei cu privire la relaţiile patrimoniale dintre părinţi şi copii. „Obligaţia de întreţinere dintre părinţi şi copii ”, prezintă mai întâi noţiunile generale despre obligaţia legală de întreţinere, pentru a detalia apoi cu privire la obligaţia de întreţinere dintre părinţi şi copii, care prin finalitatea sa ocupă un loc central în cadrul raporturilor patrimoniale dintre părinţi şi copii, ea fiind instituită, în special, pentru a asigura bune condiţii materiale de creştere şi educare a minorilor.

„Drepturile si îndatoririle părinţilor privitoare la bunurile copiilor” prezintă raporturile patrimoniale dintre părinţi şi copii, guvernate de principiul independenţei patrimoniale, prevăzut expres de art. 106 Cod. fam., potrivit căruia „părintele nu are nici un drept asupra bunurilor copilului şi nici copilul asupra bunurilor părintelui, în afară de dreptul la moştenire şi la întreţinere”. Dată fiind incapacitatea minorului, legea recunoaşte părinţilor două categorii de drepturi şi îndatoriri privitoare la bunurile acestuia, ca manifestări ale ocrotirii părinteşti: dreptul şi îndatorirea de a administra bunurile copilului, precum şi dreptul şi îndatorirea de a-l reprezenta pe minor în actele civile, ori, după caz, de a-i încuviinţa actele (art. 105 Cod. Fam.).

Capitolul I

Consideraţii generale privind căsătoria

Noţiunea de căsătorie

Accepţiunea dată de Codul familiei noţiunii de căsătorie este diferită, după cum legiuitorul se referă la actul juridic al căsătoriei sau la starea juridică a soţilor în timpul căsătoriei. Căsătoria este într-adevăr, în primul rând un act juridic, pentru încheierea căruia este nevoie, ca viitorii soţi să-şi exprime consimţamântul valabil în condiţiile stabilite de lege. În art. 3-18 din Codul familiei, reglementând încheierea căsătoriei, legiuitorul foloseşte noţiunea de căsătorie în acest sens, de act juridic care se încheie între soţi.

După încheierea căsătoriei, soţii au un statut legal de persoane căsătorite, în tot timpul cât durează aceasta. De fapt, starea de persoane căsătorite este efectul pe care îl generează încheierea căsătoriei ca act juridic. Codul familiei foloseşte noţiunea de căsătorie în acest al doilea sens, anume de statut legal al soţilor, în art. 25-36, prin care se reglementează raporturile personale şi patrimoniale dintre soţi.

Noţiunea de căsătorie mai este folosită în ştiinţa juridică ca, desemnând ansamblul normelor juridice vizând modul de încheiere a actului juridic al căsătoriei, precum şi starea legală de căsătorie, fiind aşadar o instituţie juridică a dreptului familiei.

Prin căsătorie se desemnează şi ceremonia care are loc atunci când se încheie actul juridic al căsătoriei .

Căsătoria este deci, uniunea liber consimţită dintre bărbat şi femeie, încheiata în concordanţă cu dispoziţiile legale, în scopul întemeierii unei familii şi reglementată de normele imperative ale legii .