Funcționalitatea Statului de Drept în România

CAPITOLUL 1. ABORDĂRI DOCTRINARE PRIVIND STATUL DE DREPT

1. 1. Construcţia ideii de stat de drept

Analizând determinările statului de drept, profesorul Ion Deleanu remarcă evaluările diverse, surprinzătoare şi contradictorii ale statului de drept, trecând în revistă numeroase “percepţii doctrinare” între care: statul de drept corespunde unei “necesităţi antropologice” (H. Ryffel); el este un mit, un postulat şi o axiomă, o veritabilă dogmă (J. Chevallier); un pleonasm, un nonsens juridic (H. Kelsen); un concept inutil care mutilează de factură arbitrară alte două concepte” (A. Hauriou) .

Asemenea evaluări sunt expresia unor abordări în perspective diferite ale premiselor şi mecanismelor fenomenului statal în corelaţie cu fenomenul juridic care au condus la sesizarea unor multiple semnificaţii ale conceptului „stat de drept”, şi anume: statul de drept semnifică subordonarea statului faţă de drept (J. Gicquel); este un sistem de organizare în care ansamblul raporturilor sociale şi politice sunt subordonate dreptului (J.P. Henry); statul în care puterea este subordonata dreptului, toate manifestările statului fiind legitimate şi limitate prin drept (M.J. Redor); statul de drept înseamnă garanţii fundamentale libertăţilor publice, protecţia ordinii legilor (J.L. Quermonne); statul de drept implică existenţa regulilor constituţionale care se impun tuturor (G. Duhamel); este statul în măsură să concilieze libertatea şi autoritatea (M. Miaille); statul de drept este ordinea juridică ierarhizată şi sistematizată (J. Dabin) .

Statul de drept reflectă coexistenţa celor două entităţi sociale distincte, dar nedisociabile care sunt Statul şi Dreptul, a relaţiilor reciproce manifestate ca relaţie dintre putere şi normativitate - prima cu tendinţa spre dominare şi supunere, cealaltă cu tendinţa de frânare şi ordonare, relaţie exprimată foarte plastic de Leon Duguit : “Dreptul fără forţă este neputincios, dar forţa fără drept este barbarie”, tot aşa ” Statul făcând legea, trebuie să o respecte atâta timp cât ea există. El o poate modifica sau abroga: dar atâta timp cât ea există el nu poate face un act contrar, un act administrativ sau jurisdicţional contrar decât în limitele fixate prin această lege, şi astfel statul este un stat de drept. Statul în virtutea aceleiaşi idei este justiţiabilul propriilor sale tribunale. El poate fi parte într-un proces, el poate fi condamnat de proprii săi judecători, şi este ţinut să respecte ca un simplu particular sentinţa prezentată împotriva sa ”.

“Statul de drept” – concept şi formă de exprimare a “statului modern”- nu este o simplă asociere de cuvinte. El exprimă o condiţie cu privire la putere, o mişcare de raţionalizare şi de ordonare a acesteia, dar şi o nouă concepţie cu privire la drept, cu privire la funcţiile şi rolul acestuia.

Problematica statului de drept porneşte de la constatarea iniţială că statul este cel care edictează normele juridice, voinţa statală înscriindu-se ca un factor extrem de semnificativ în constelaţia factorilor care determină sau influenţează într-un fel sau altul elaborarea normelor juridice. În situaţia în care statul nu elaborează direct normele juridice, el are, de regulă, competenţa de a atribui normele sociale care aspiră la consacrarea prin drept (obiceiuri, norme sociale elaborate de diverse organizaţii sociale etc.), juridicitatea de a le valida, asigurând prin forţa sa coercitivă aplicarea lor. Aceasta rezultă din faptul că puterea de stat este unică în societate, deţinând monopolul constrângerii legitime. Specificul normelor de drept în raport cu alte tipuri de norme existente într-o societate este conferit de originea şi recunoaşterea statală.

Pe de altă parte, dreptul îi este necesar statului în acţiunea sa de conducere şi organizare a societăţii. Fără garanţia forţei publice, a constrângerii statale, dreptul şi-ar pierde specificitatea şi eficacitatea sa în raport cu alte modalităţi de reglementare socială.

Acţiunea normelor juridice în timp şi spaţiu, cât şi asupra persoanelor este reglată de voinţa statală care se pronunţă asupra intrării în vigoare a acestora, a menţinerii lor în dreptul pozitiv, a modalităţilor de abrogare, a relaţiilor complexe care se instituie faţă de populaţie şi teritoriul unui stat.

Statul asigură organele, mecanismele, procedurile cu ajutorul cărora se întruchipează reacţia societăţii faţă de cei care încalcă normele juridice. În acelaşi timp, Dreptul – ca ansamblu de norme juridice este un instrument indispensabil pentru puterea statală când aceasta doreşte să ia decizii obligatorii pentru cetăţenii unui stat. Prin norme juridice se stabilesc competenţele organelor centrale şi locale, între diferitele entităţi statale. Prin drept, puterea statală capătă oficialitate şi legitimitate, capacitatea de a-şi exercita prerogativele de conducere socială, de armonizare a intereselor diverse din societate, de soluţionare a conflictelor sociale, de promovare a siguranţei civice, a justiţiei sociale, a progresului social.

În măsura în care în epoca modernă şi mai ales contemporană s-a ajuns la o armonizare a acestor raporturi, la stăpânirea, organizarea şi controlul puterii prin drept, se poate spune că s-a creat o entitate, ca o sinteză superioară a celor două elemente componente denumită “Statul de drept”. “Statul de drept, ca un concept politico-juridic ce defineşte un regim democratic, indubitabil superior, din perspectiva raporturilor dintre stat şi drept, prin asigurarea domniei legii şi promovarea drepturilor fundamentale, în care se înlocuieşte arbitrarul cu legalitatea, privilegiile cu egalitatea (de şanse) şi dependenţa personală cu libertatea şi proprietatea .”