Posesia

Introducere

Posesia, ca stare de fapt, a făcut obiectul preocupărilor omenești încă din vremuri străvechi. Inițial, în dreptul roman era confundată cu proprietatea, ocupantul unui teren fiind posesor, dar în același timp, și proprietar.

În timp, dreptul de proprietate se separă de ocupațiunea propriu- zisă, noțiunea posesiei separându-se de cea a proprietății. In dreptul roman , posesia a apărut în legătură cu proprietatea publică. Ulterior, în timpul Republicii, noțiunea de posesie s-a extins și asupra lucrurilor susceptibile de proprietate privată.

Privită ca un simplu raport de fapt, lipsită inițial de ocrotire juridică, începe ulterior să fie ocrotită pe calea interdictelor. Simpla stare de fapt devine generatoare de consecințe juridice; posesorul, prin simplul fapt că posedă, are mai multe drepturi decât neposesorul. Trebuia însă să întrunească două elemente: un element material, consând în stăpânirea lucrului și un element intențional, constând în intenția de a stăpâni lucrul pentru sine. În lipsa celui de-al doilea element arătat suntem în prezența detenției – stare de drept, rezultată în principal din raporturi contractuale ( arendare, închiriere, comodat ș.a).

Rolul posesiei este unul din ce în ce mai important, fiind suficient să amintim că o posesie utilă reprezintă condiția principală a obținerii dreptului de proprietate. Ca urmare, ocrotirea juridică a acesteia s-a regăsit în fiecare epocă a istoriei.

Chiar dacă posesia poate fi şi un atribut al dreptului de proprietate, ea nu poate fi tratată ca un drept real distinct. Un atribut al dreptului de proprietate nu poate fi similar cu dreptul de proprietate însuşi.

Posesia poate fi definită ca fiind o stare de fapt generatoare de efecte juridice care constă în stăpânirea materială sau exercitarea unei puteri de fapt, de către o persoană asupra unui lucru, cu intenţia şi voinţa de a se comporta, faţă de toţi ceilalţi, ca proprietar sau titular al altui drept real.

Lucrarea este structurată pe patru capitole. Mare parte din lucrare privește aspecte teoretice. Totuși, ținând seama de faptul că aprofundarea unor astfel de aspecte devine mult mai facilă atunci când teoria este completată cu exemple practice, am impletit teoria cu exemple din practica judiciară.

Primul capitol privește probleme de ordin general. Am făcut o scurtă prezentare a noțiunii dreptului de proprietate și a reglementarii sale.

Capitolul al II-lea face o incursiune în istoria problematicii posesiei şi vizează în principal elementele posesiei - animus și corpus; dobândirea posesiei, calitatile şi viciile posesiei.

Capitolul III este destinat efectelor posesiei. Sunt analizate în acest capitol: prezumția de proprietate şi dobândirea fructelor prin posesia de bună- credință,

Capitolul IV și ultimul al lucrării este dedicat acțiunilor posesorii. Acestea constuie mijloace de apărare a posesiei. Nu greșim însă dacă le considerăm tot efecte ale posesiei, după cum sunt catalogate de o parte a literaturii de specialitate. Acțiunile posesorii sunt acțiuni în instanță prin care se apără posesia ca stare de fapt împotriva oricăror tulburări, având ca scop menținerea sau redobândirea posesiei, dacă aceasta a fost pierdută. Cod civil reglementează acțiunile posesorii în art. 949- 952 iar N.C.P.C. cuprinde norme de judecare a cererilor posesorii în art. 988-990.

Lucrarea se incheie cu prezentarea concluziilor.

Capitolul I. Noțiunea și reglementarea dreptului de proprietate

1.1. Reglementarea dreptului de proprietate

Dreptul de proprietate rămâne a fi, până în prezent, cea mai discutată instituţie a dreptului civil, reeşind din etapele istoriei sale de dezvoltare considerabile.

Proprietatea este un fapt constant şi universal în toate ţările şi în toate timpurile. Cu cît omul se dezvoltă şi păşeşte pe calea progresului, cu atît el simte în inima sa dorinţa de a fi proprietar şi de a munci zi şi noapte spre a-şi atinge scopul. El uită necazul şi durerea muncii, cînd se gîndeşte că rezultatul ostenelelor sale are să-i dea un patrimoniu care să-i înlesnească traiul şi să-l facă neatîrnat. Ideea de proprietate îndeamnă deci pe om la muncă şi îi face această muncă mai uşoară şi mai interesantă. Proprietatea este deci naturală şi necesară omului, fără de care organizarea socială este cu neputinţă.

Însăşi sintagma "proprietate" în forma sa latină "proprietas,, - folosită începînd cu primele două secole ale mileniului I, a fost precedată de alţi termeni. Astfel "mancipaţio et herus" erau termenii care indicau acţiunea de a lua spre deţinere şi folosire (a lua cu mîna pentru a folosi). Din punct de vedere al romanilor, dreptul de proprietate făcea parte din categoria lucrurilor corporale- res corporales- întrucît ei nu spuneau" am un drept de proprietate asupra acestui lucru" ci "haes res mea est" ceea ce înseamnă "acest lucru este al meu" aspect lingvistic care ducea la confuzia dintre drept, ca entitate juridică, şi obiectul său material.