Răspunderea Internațională Penală pentru Crime de Război și Împotriva Umanității

INTRODUCERE

Statele, de la apariţia lor ca entităţi de sine stătătoare, au intrat în relaţii unele cu altele, la început sporadic şi incidental, pentru ca pe măsura trecerii timpului să se extindă treptat ajungând la dimensiunile actuale care cuprind toate domeniile vieţii sociale. Aceste relaţii au îmbrăcat de la început două forme principale - de colaborare şi de luptă, confruntare.

Dreptul internaţional public, prin numeroasele sale ramuri cvine în întâmpinarea atingerilor tot mai frecvente aduse unor valori care interesează comunitatea internaţională.

Un rol deosebit în această direcţie îl au Dreptul internaţional penal şi Dreptul umanitar, ramuri ale dreptului internaţional public, apropiate datorită obiectului lor de reglementare.

„Dreptul internaţional penal este chemat să proteguiască pacea şi securitatea întregii umanităţi, desfăşurarea în conformitate cu normele dreptului şi ale moralei a raporturilor dintre state, existenţa şi perenitatea unor valori fundamentale ale omenirii” .

Dreptul umanitar al conflictelor armate este ansamblul de norme de drept internaţional de sorginte cutumiară sau convenţională, destinate a reglementa în mod special problemele survenite în situaţii de conflict armat internaţional şi neinternaţional.

„După cum apreciază reputatul jurist elveţian Michel Veuthey, aplicarea dreptului umanitar, rămâne o mărturie unică a raţiunii şi speranţei de a stăpâni forţa şi indurarea în faţa aderaţiei ucigătoare” .

Acum, mai mult ca oricând, când conflictele interetnice din diferite zone ale globului fac milioane de victime, cele două ramuri de drept menţionate vin cu regulile lor să incrimineze faptele reprobabile săvârşite cu o cruzime fără margini, ce provoacă suferinţe umane fără limite.

CAPITOLUL 1

PRINCIPIUL RĂSPUNDERII INTERNAŢIONALE PENALE

ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL

Apariţia şi evoluţia instituţiei răspunderii

internaţionale penale

Una din problemele cele mai dificile şi mai complexe ale dreptului internaţional în ansamblul său, dată fiind lipsa unei autorităţi statale, este aceea a reprimării încălcării normelor juridice internaţionale. Cu atât mai mult, este mai dificil de a sancţiona violările normelor dreptului internaţional umanitar, datorită complexităţii deosebite a conflictelor armate.

Scopul fundamental al umanităţii este de a elimina războiul din istoria viitoare a omenirii. Până atunci nu trebuie precupeţit nici un efort pentru a face războiul mai puţin violent, uşurând situaţia acelora care îi devin victime. Bineînţeles, se întâmplă ca cele mai bune reguli să nu fie respectate. Cu siguranţă, nu este vina celor care le-au redactat. în nici un sistem judiciar violările nu sunt considerate ca nişte probe că regulile încălcate nu erau necesare. Dimpotrivă, imperfecţiunea omului face necesară regula. Pentru că se ştie ca o regulă să fie violată trebuie mai întâi ca ea să existe. Ori, în actuala etapă de evoluţie a dreptului conflictelor armate, ce îşi extinde mereu raza de acţiune, nu regulile sunt cele ce lipsesc, ci voinţa de a le respecta.

Existenţa regulilor are o dublă valoare. Mai întâi oamenii, cunoscându-le, vor face eforturi de a le respecta. Dacă, însă nu o fac, există o bază solidă pentru a-i condamna, moral, dar şi penal, pe măsură ce sancţiunile penale internaţionale vor atinge un plus de perfecţiune, în faţa unui for juridic internaţional competent şi eficace.

Instituţia răspunderii internaţionale pentru crime de război şi crime contra umanităţii este o instituţie nouă a dreptului internaţional. Axată pe un sistem de norme, măsuri şi garanţii, instituţia răspunderii internaţionale penale are caracter preventiv, dispozitiv şi reparator şi este garantată de două principii fundamentale:

• nici un stat sau o persoană oficială nu poate acţiona discreţionar în viaţa internaţională;

• orice acţiune ori inacţiune ilegală, prejudiciantă trebuie reparată, după caz - material, politic, moral - iar în ceea ce priveşte făptuitorii - persoane fizice - penal.

În trecut, când relaţiile dintre state erau guvernate de normele dreptului internaţional clasic, ce admiteau războiul ca instituţie legală, nu se putea vorbi de răspundere internaţională, statele nefiind obligate să dea socoteală de actele lor. Pentru soluţionarea divergenţelor apărute între ele îşi făceau singure dreptate, recurgând la mijloace de forţă - represalii, blocade, război - sau de constrângere - retorsiune, boicot, ruperea relaţiilor diplomatice, rechemarea reprezentanţilor diplomatici.

Cu timpul, au început să fie elaborate reguli menite să îngrădească posibilitatea nesancţionată a statelor de a recurge la război şi să pedepsească persoanele vinovate.

Principiul răspunderii pentru violarea legilor şi obiceiurilor războiului a fost introdus în relaţiile internaţionale moderne prin normele Convenţiei a IV-a de la Haga din 1907, care, în art. 3, stipula: „Partea beligerantă care ar viola prevederile zisului Regulament va fi obligată la despăgubiri, dacă va fi cazul. Ea va fi răspunzătoare pentru toate actele săvârşite de persoanele care fac parte din forţa ei armată" .

Din formulare rezultă că responsabilitatea statelor avea atât un caracter direct reparator, cu titlu de compensare materială, a pagubelor produse prin acţiuni ilicite ale forţelor armate, precum şi unul indirect, de a lua măsurile necesare pentru a preveni şi a sancţiona faptele săvârşite de militarii proprii, prin care se încălcau dispoziţiile prohibitive privind comportamentul acestora în timpul campaniilor militare.