Tăinuirea și nedenunțarea

INTRODUCERE

Dreptul penal reprezintă subsistemul normelor juridice care reglementează relaţiile de apărare socială prin interzicerea că infracţiuni, sub sancţiuni specific, denumite pedepse, a acţiunilor sau inacţiunilor periculoase pentru valorile sociale, în scopul apărării acestor valori, fie prin prevenirea infracţiunilor,fie prin aplicarea pedepselor peroanelor care le săvârşesc. Dreptul penal, ca ramură a sistemului de drept, este format din două părţi – partea generală şi partea specială.

Partea generală a dreptului penal cuprinde totaliattea normelor penale generale, referitoare la scopul legii penale, apllicarea acesteia în timp şi spaţiu, infracţiune, răspunderea penală, pedepsele aplicabile, limitele acestora şi condiţiile de aplicare.

În principal, aceste norme se regăsesc în partea generală a Codului penal, art. 1-154. Partea specială a dreptului penal cuprinde totalitatea normelor de încriminare a faptelor socialmente periculoase, considerate ca fiind infracţiuni, norme care se ragasesc în Codul penal art. 155-362, precum şi în unele legi cu dispoziţii penale.

În partea specială a Codului penal sunt încriminate faptele care aduc atingere celor mai importante valori sociale – atributelor fundamentale ale statului, precum şi ale persoanei, patrumoniului, autorităţii de stat, activităţii de înfăptuire a justiţiei etc. Dispoziţiile de încriminare din partea specială a Codului penal sunt completate prin normele prevăzute în unele legi special. Prin legile special sunt încriminate faptele socialmente periculoase care aduc atingere valorilor specific diferitelor domenii de activitate, cum ar fi de exemplu: activităţiile comerciale, circulaţia rutieră, protecţia muncii, silvicultura, proprietatea intelectulala etc.

Legiuitorul a urmărit astfel, să asigure o mare spabilitate codului penal, în raport cu frecventele modificări intervenite în diferitele domenii de activitate, şi care sunt reglementate de legile speciale.

Totodată, prin Codul penal mai sunt consecrate faptele care prezintă cea mai mare gravitate, aducând atingere celor mai importante valori sociale.

Chiar şi în prezenţa unor astfel de deziderate, este de observant faptul că actualmente, dat fiint imperativul armonizării legislaţiei penale cu cea auropeană. Codul penal cunoaşte frecvente şi profunde modificări.

Dreptul penal român încearcă să se alinieze reglementărilor europene de drept penal, urmărindu-se prin aceasta apărarea a unei largi sfere de valori sociale.

Odată cu adoptarea acestui Cod Penal se incriminează ca infracţiune tăinuirea, aşa cum o cunoaştem azi, acest lucru fiind rezultatul dezvoltării fenomenului infracţional de însuşire şi valorificare a bunurilor provenite prin comiterea de diverse infracţiuni.

Incriminarea infracţiunii de tăinuire, vine în sprijinul organelor competente, fiind un instrument util în combaterea infracţiunilor de tot felul.

Cu toate că în aparenţă, tăinuirea, nu reprezintă o infracţiune contra patrimoniului, acesta conferă altor infracţiuni, ca de exemplu: furtul sau tâlhăria, un caracter organizatoric în săvârşirea acestora.

Nu se exclude nici faptul că persoana care săvârşeşte infracţiunea de tăinuire face parte dint-o organizaţie criminală, ea fiind ultima verigă în procesul valorificării bunurilor provenite în urma comiterii de infracţiuni contra patrimoniului, astfel explicându-se legătura infracţiunii de tăinuire cu celelalte infracţiuni contra patrimoniului.

Nedenuntarea unor infracţiuni, fiind o infracţiune care se săvârşeşte în persona propria, nu poate fi comisă decât de un singur autor, fiindcă obligaţia de denunţare este personals şi, astfel, fiecare dintre cei care au cunoşţinţa despre săvârşirea vreunei infracţiuni pentru care există obligaţia de denunţare, dacă nu-şi îndeplineşte propria obligaţie, săvârşeşte fapta penală prevăzuta în art. 262 C. pen.

Nedenuntarea unor infracţiuni nu este susceptibilă de participate sub formă de complicitate. Instigarea la această infracţiune este însă posibilă.

Aceeaşi persoană poate fi autor al infracţiunii de nedenuntare a unor infracţiuni, prin propria omisiune de a denunţa, şi instigator, prin determinarea altei persoane la săvârşirea nedenuntarii, situăţie în care există concurs de infracţiuni.

CAPITOLUL I. ASPECTE GENERALE ALE INFRACŢIUNII DE TĂINUIRE

1.1. Sediul infracţiunii contra patrimoniului

Este bine ştiut că fără respectarea patrimoniului privat sau de stat, nu poate fi concepută existenţa şi bunul mers al unei comunităţi, al unui stat de drept, încă din antichitate s-a urmărit şi s-a încercat protejarea patrimoniului comun sau privat, pedepsindu-se conform obiceiurilor vremii violarea patrimoniului comun sau privat. S-a constatat astfel încă din cele mai vechi timpuri că autorii diferitelor furturi atât din patrimoniul comun cât şi din cel privat au nevoie de terţe persoane care să îi ajute la ascunderea bunurilor furate, la valorificarea acestora sau chiar la modificarea substanţei bunurilor furate pentru a le face pierdută urma, îngreunând în acest mod recuperarea bunurilor respective şi reintroducerea lor in patrimoniul din care au fost scoase, în timp conturându-se astfel o infracţiune strâns legată de cea de furt, denumită infracţiunea de tăinuire.

Noţiunea de patrimoniu îşi are originea în latinescul patrimonium, ceea ce ne face să observăm că ocrotirea acestuia a ocupat un loc important în preocupările, juriştilor încă din cele mai vechi timpuri.

În legislaţia actuală noţiunea de patrimoniu nu are o definiţie legală, însă normele juridice fac referire foarte des la acest termen.