Leasingul, sursă a capitalurilor

INTRODUCERE

Finanţările prin sistem leasing constituie în economia românească o adevărată gură de oxigen pentru agenţii economici pentru care investiţiile reprezintă o cerinţă esenţială pentru dezvoltarea activităţii lor. Şi cum 99% din activităţile din economie necesită investiţii pentru a se dezvolta, finanţările în sistem leasing vor cunoaşte o creştere constantă.

Leasing-ul s-a impus şi la noi în ţară, aşa cum a făcut-o peste tot în lume (poate mai puţin în economiile ţărilor din lumea a III-a) în primul rând prin simplitate. În condiţiile în care mediul concurenţial din ţara noastră devine tot mai aspru, viteza de reacţie a companiilor la schimbările din mediul extern este vitală. Leasing-ul, prin operativitatea sa satisface în intervale de timp foarte scurte nevoia de fonduri pentru investiţii a agenţilor economici. De asemenea, prin leasing, agenţii economici evită procedurile complicate ale contractării de credite bancare, proceduri care presupun imobilizarea unor elemente din patrimoniul societăţii sau cel privat pentru constituirea de garanţii.

Leasingul presupune existenţa a trei participanţi: furnizorul, societatea finanţatoare (societatea de leasing) şi utilizatorul (beneficiarul finanţării). Societatea de leasing cumpăra de la furnizor bunul solicitat de utilizator şi îl cedează acestuia din urmă pe o anumita perioadă de timp contra unor redevenţe lunare. Aceasta reprezintă în esenţă operaţiunea de finanţare prin leasing. Pentru utilizator, această operaţiune îi va aduce şi alte avantaje cum ar fi:

1. Îi permite realizarea de investiţii atunci când nu dispune de lichidităţile necesare. Şi cum investiţiile contribuie de cele mai multe ori la sporirea cifrei de afaceri, surplusul de venit obţinut poate acoperi redevenţele lunare.

2. Îi permite să-şi folosească fondurile pentru sporirea capitalului de lucru (a activelor circulante), cele care sunt aducătoare de bani.

3. Îi permite să fie în pas cu noua tehnologie prin aceea că la sfârşitul contractului de leasing poate returna bunul societăţii finanţatoare şi să închirieze altul ale cărui caracteristici tehnice sporite îi pot oferi o eficienţă mai mare în exploatare.

4. Îi permite să beneficieze de amânarea plăţii taxelor vamale până la sfârşitul contractului pentru bunurile aduse din import. Plata taxelor vamale se va face doar la 20% din valoarea bunului.

5. Îi permite să beneficieze de facilităţile fiscale, întreaga valoare a ratei de leasing este deductibilă fiscal pentru IMM.

Cuvântul "Leasing" vine din limba engleză, de la substantivul "leasing" şi verbul "to lease" care s-ar traduce, într-o primă accepţiune, prin "a închiria". Dezvoltarea din ultimele decenii a acestui produs a confirmat însă o formă specifică de finanţare, a cărei denumire s-a depărtat de înţelegerea iniţială, reprezentată astăzi mai bine de verbele "to rent" sau "to hire".

Ca şi în cazul chiriei, în prim planul operaţiei economice stă utilizarea obiectelor închiriate (echipamente industriale, vehicule, clădiri, etc.) şi nu proprietatea asupra acestora, astfel încât Utilizatorul (cel care "primeşte" finanţarea în leasing) dobândeşte dreptul de folosinţă asupra obiectelor care ramân însă în proprietatea Locatorului (cel care "oferă" finanţarea în leasing).

În conformitate cu prevederile legale (Ordonanţa 57/1997) , leasing-ul ca operaţie economică este definit astfel:”Operaţiunile de leasing sunt operaţiuni prin care o parte, denumită locator/finanţator, transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun al cărui proprietar este, celeilalte părţi, denumită utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plăţi periodice, denumită rată de leasing, iar la sfârşitul perioadei de leasing locatorul/finanţatorul se obligă să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing ori de a înceta raporturile contractuale.”

Principalele două forme de leasing sunt: financiar şi operaţional. Ordonanţa 57/1997 defineşte leasing-ul financiar stabilind însă că orice formă de leasing care nu este financiar este operaţional.

Leasing financiar

O operaţie de leasing poate fi clasificată drept financiară dacă:

- riscurile si beneficiile aferente dreptului de proprietate trec asupra utilizatorului din momentul încheierii contractului de leasing;

- părţile au prevăzut expres că la expirarea contractului de leasing se transferă Utilizatorului dreptul de proprietate asupra bunului;

- Utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului, iar preţul de cumpărare va reprezenta cel mult 50% din valoarea de intrare (piaţă) pe care acesta o are la data la care opţiunea poate fi exprimată;

- perioada de folosire a bunului în sistem de leasing acoperă cel puţin 75% din durata normată de utilizare a bunului, chiar dacă în final dreptul de proprietate nu este transferat.

Trebuie remarcat, astfel, că în general o operaţie de leasing financiar este îndreptată către achiziţia bunului finanţat. Oricum, fie datorită duratei mari de utilizare, fie datorită sumelor mari achitate de Utilizator se poate uşor constata că Utilizatorul, la finele contractului, poate considera practic proprietatea asupra bunului ca fiind asumată.

Nu în ultimul rând, valoarea de achiziţie scăzuta a bunului la data finalizării contractului, face foarte probabilă exercitarea opţiunii de cumpărare şi transferarea dreptului de proprietate.

Leasing operaţional

Spre deosebire de leasing-ul financiar, leasing-ul operaţional presupune, în adevăratul sens al cuvântului, folosirea bunului finanţat pe o perioadă limitată de timp, fără asumarea unor riscuri şi beneficii aferente proprietarului, în general, pentru rezolvarea punctuală a unor activităţi specifice.

Astfel, Utilizatorul este practic decis, încă de la semnarea contractului, asupra returnării bunului finanţat la finele perioadei de leasing, urmând ca Locatorul să preia riscul de realizare a valorii rămase neamortizate la finele contractului.

CAP. 1. LEASING – DEFINIRE, CARACTERISTICI, CONŢINUT, LEGISLAŢIE ÎN VIGOARE

1.1. Istoric al leasingului şi reglementarea acestuia

a. Definirea leasingului în legea franceză

Prima definiţie a leasingului în Europa provine din Franţa, unde operaţiunea poartă numele de “credit-bail”.

Textul legii din 1966, aşa cum a fost revizuit în anul 1967, prevede că operaţiunile de “credit-bail” sunt cele prin care o întreprindere dă în locaţie bunuri imobiliare, în vederea unei utilizări profesionale, cumpărate de ea sau construite prin efortul ei financiar, dacă aceste operaţiuni, indiferent de calificarea lor, permit locatarului de a deveni proprietar, în tot sau în parte, a bunurilor astfel închiriate, cel mai târziu la expirarea termenului contractual, fie printr-o promisiune unilaterală de vânzare, fie prin achiziţionarea directă ori indirectă a dreptului de proprietate a terenului pe care au fost edificate imobilele închiriate, fie prin transferul de plin drept a dreptului de proprietate asupra construcţiilor edificate pentru acel locator. Această amplă definiţie, deşi se referă doar la leasingul imobiliar, este în măsură să prezinte cu claritate principalele elemente cuprinse de concepţia tradiţională asupra leasingului.

În doctrina franceză recentă, operaţiunile de leasing sunt definite prin evidenţierea funcţiilor economice ale acestuia. S-a reţinut în acest fel că leasingul reprezintă o finanţare, în principiu integrală, a unei investiţii productive, garantată de beneficiar cu însăşi proprietatea investiţiei finanţate.

Din definiţie se desprinde cu uşurinţă caracterul comercial al operaţiunii, dar şi intenţia legiuitorului francez de a încuraja pe această cale activităţile economice aducătoare de profit.